Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovic
CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE
Manualul isihiei
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura BUNAVESTIRE
Galaţi 2003
CUVÂNT CĂTRE CITITOR
Dacă vorbele omeneşti, nu vor putea să aprindă inima, aşa cum o poate face vederea
lucrurilor dumnezeieşti, să încercăm să înaintăm cu toţii „până când ne mai este
fierbinte dorinţa”, după cum spunea Sf. Ioan Hrisostom, îndreptându-ne paşii, spre calea
lucrării lăuntrice. Prin aceasta, sufletul nostru urcă, treaptă cu treaptă, pe scara cea
mântuitoare a rugăciunii lui Iisus, ajungând la acea cunoaştere de sine, necesară
oricăruia dintre noi, iar prin ea la acea cunoaştere a lui Dumnezeu. Nu se poate exprima
în cuvinte toată măreţia la care se poate ajunge prin intermediul lucrării rugăciunii lui
Iisus, datorită faptului că aceasta constituie un dar de la Dumnezeu.
Însă regulile necesare în începerea acestei lucrări sunt voinţa de fier şi răbdarea fără de
margini. Dacă unii sfinţi au dobândit darul ei într-un mod minunat, acesta nu este un
motiv care ar îndreptăţi pe cei ce nu sunt atraşi să o cunoască şi să o practice.
Aceasta constituie „mâna” întinsă a lui Dumnezeu, sau colacul de salvare, pe care
Mântuitorul ni-l aruncă spre a putea înota în marea învolburată a acestei vieţi.
Astăzi lumea, din zidire a lui Dumnezeu, se transformă pe zi ce trece în înşelătoria celui
rău care aduce lucruri şi întâmplări, tocmai ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea
oamenilor. Nu vom putea intra în locaşurile lui Dumnezeu decât doar dacă ne vom
asemăna vameşului care, spunând în taină „Dumnezeule milostiv, fii mie păcătosului”, a
fost iertat de către Acesta şi s-a întors folosit la casa sa.
Aşadar, să valorificăm fiecare clipă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, prin amintirea
numelui Său căci timpul omului este preţios şi vieţuirea lui pe pământ este limitată, iar
„ziua de mâine, nu-i dată nimănui”. Prin aceasta se împlinesc cuvintele Psalmistului
care zice „Toată suflarea şi toată făptura să laude numele Domnului.”
P.S. DORIMEDONT
Episcop de Edineţ şi Briceni
NOTA EDITIEI
Iubiţi cititori!
3
Aveţi în faţă lucrarea scrisă la sfârşitul anilor 1950 către de Arhiepiscopul Antonie de
Mihailov şi Golânsk, călugăr ascet care a experimentat nevoinţa rugăciunii neîncetate.
În acea vreme, în ţara noastră [în Rusia n. n.] era criză de literatură duhovnicească şi
astfel de lucrări constituiau o raritate. Credem însă că şi astăzi, cu tot liberul acces
asupra scrierilor ascetice, această lucrare poate fi de folos celui ce este străpuns de
dorinţa de a împărtăşi experienţa acestei rugăciuni, învăţându-o de la Sfinţii Părinţi ai
Bisericii Ortodoxe. În această carte este reprezentată, pe baza unei experienţe personale,
tradiţia patristică a lucrării lăuntrice. Tot aici, într-un mod generalizat, este expusă
învăţătura Părinţilor asceţi despre rugăciunea lui Iisus şi despre acţiunea harului lui
Dumnezeu. Spre marele nostru regret, originalul acestui manuscris a fost pierdut, iar
textul a ajuns la noi în multe copii, conţinând însă greşeli considerabile, diverse
completări şi introduceri samavolnice. Aceste circumstanţe au stopat publicarea
materialului în starea în care se afla pe atunci, în felul acesta; pentru a reconstitui textul
a fost necesară o intervenţie din partea redacţiei, dar cu condiţia ca, în măsura
posibilităţilor, să se păstreze particularităţile stilului în care autorul a scris lucrarea dată.
Datele privind viaţa autorului sunt foarte limitate şi controversate pentru că probele
documentare sunt insuficiente şi nu permit reconstituirea deplină a biografiei Vlădicii
Antonie (†1976). Acest lucru nu scade nicidecum din importanţa acestei lucrări, ci se
întâmplă ca şi în cazul operei unui pictor de icoane sau a unui ctitor, căruia îi rămâne
numele neaflat.
Din toate acestea, reiese că roadele faptelor făcute spre slava lui Dumnezeu sunt o mare
bogăţie pentru Biserică.
Redactorul
CUVÂNT ÎNAINTE
„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta; Însă nu precum
voiesc eu, ci precum tu. „ (Mt. 26,39).
Două idei exprimate aici - „Doamne miluieşte-mă” şi „Fie Doamne voia Ta cea sfântă”-
constituie esenţa rugăciunii lui Iisus. Mai întâi de toate, trebuie ştiut că rugăciunea Iui
Iisus este de fapt esenţa lucrătoare a pocăinţei, indicată de către Mântuitorul. Aceasta îl
învaţă pe lucrător să şi taie voia, să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât făptura, să
nu se încreadă în sine, să se smerească cu adevărat, să se cerceteze pe sine, să nu-şi
atribuie sieşi tot ce face el mai bun, ci lui Dumnezeu, Căruia să-i dea slavă pentru toate.
Rugăciunea Iui Iisus te apropie de Dumnezeu, iar împăcarea cu El naşte adevărata
dragoste de aproapele. Rugăciunea uneşte sufletul cu Mirele Ceresc, adică cu
Dumnezeu, şi devine o împreună-vorbire între suflet şi Creator.
Marea lucrare a rugăciunii lui Iisus începe cu practica cuvântătoare, în perioada cea
lucrătoare, şi se extinde până la cea contemplativă, ridicându-l pe om la viaţa cea
adevărată, duhovnicească, şi la întreaga înţelepciune. Iar cei vrednici, adică „aceştia
sunt cari cu muieri nu s-au întinat” (Apoc. 14, 4) şi au atins orânduirea unei adevărate
feciorii duhovniceşti, se învrednicesc de cea mai înaltă virtute, rugăciunea văzătoare.
Rugăciunea, pe măsura acţiunii în ea a cuvântului, a minţii, a inimii şi a Duhului lui
Dumnezeu, îşi are şi propriile sale denumiri. Ea poate fi cuvântătoare, a minţii, şi a
4
minţii din inimă lucrătoare. Aceste trei tipuri de rugăciune pot fi accesibile pentru om
în faza de început, adică până în momentul predării lui, cu totul, în voia lui Dumnezeu.
Următoarele două trepte ale rugăciunii, pot fi atinse de către nevoitor numai după ce şi-a
curăţit inima de patimi şi de păcat. Acestea se numesc: rugăciunea de sine mişcătoare,
mişcată de Duhul Sfânt, şi rugăciunea inimii cea curată.
Ultima este, cu adevărat, rugăciunea contemplativă, ea aducând toate virtuţile, fiindu-le
mamă tuturor acestora, până la desăvârşirea curăţiei duhovniceşti. Cu ajutorul acestei
rugăciuni, cei mai vrednici, ajung să-şi unească sufletul cu Mirele Ceresc, într-un singur
duh. Atunci, omul dobândeşte darul cel mai înalt care constă în rugăciunea văzătoare.
Odată unindu-se cu Domnul, el vede şi pricepe tainele mari ale lui Dumnezeu precum şi
înţelepciunea Sa, proslăvind cu întreaga sa fiinţă duhovnicească Sfânta Treime şi
câştigându-L pe Dumnezeu în inimă. În calea spre Domnul, rugăciunea este arma
duhovnicească, de neînlăturat, a minţii. De ce? Pentru că lupta are loc cu duhurile
întunericului care acţionează prin patimi, cu însăşi patimile, cu trupul, cu lumea, patimi
care sunt pământeşti şi atrag spre pământ. Rugăciunea, care este sabia duhului, distruge
această oştime a răului, aducându-l [răul- n.n.] într-o totală inactivitate, demonstrând
astfel lipsa de forţă a răutăţii în faţa puterii lui Dumnezeu. Rugăciunea te face să înţelegi
neputinţa omenească în lupta cu răul şi, în final, schimbă în întregime firea omenească.
Rugăciunea conduce mintea neputincioasă în sine, minte care se curăţă întărită fiind de
Dumnezeu. Ea conduce şi sufletul prin toate ispitele cele cumplite, slăvindu-L pe
Atotputernicul Dumnezeu.
SCURTE RELATĂRI DIN VIAŢA ARHIEPISCOPULUI ANTONIE
Vlădica Antonie, s-a născut în anul 1889 în regiunea Orlov, într-o familie de ţărani. Din
păcate, nu putem oferi o descriere completă şi într-o măsură autentică a evenimentelor
vieţii până la ieşirea de sub detenţie, în anul 1856. Există mărturii despre întâlnirile din
anii tinereţii cu cunoscutul ascet, schiegumenul Gherman (Gomzin), cu Sfântul Nectarie
de Optina şi despre legătura strânsă cu arhiepiscopul Ambrozie Smirnov şi cu
arhiepiscopul mucenic Serafim. Conform unelor date, hirotonia în rangul de preot a
viitorului arhiepiscop, a fost făcută de Patriarhul Tihon în vara anului 1922, la Moscova.
Este cunoscut faptul că Vlădica a fost arestat de 7 ori ca preot şi slujitor al Bisericii, de
către organele KGB. În anii 1930, fiind arestat, s-a cunoscut cu arhiepiscopul Anatolie4.
În 1939 a fost ridicat la treapta de arhiereu. Această hirotonie a fost săvârşită de
arhiepiscopul Vasian ( Piatniţcki), arhiepiscopul Iuvenalie ( Maşcovski ) şi
arhiepiscopul Agatanghel ( Sadcovskii). În anul 1950, Vlădica a fost arestat şi
condamnat, pentru ultima oară, la 25 de ani de închisoare. După 6 ani de detenţie, în
regiunea Mardavia, el a fost eliberat anticipat, conform amnistiei din anul 1956,
aflându-se atunci la vârsta de 67 de ani.
Lui Vlădica nu-i plăcea să vorbească mult despre sine. Despre povara de pe umeri de
până la eliberare, se poate relata doar după unele informaţii fragmentare, care au ajuns
la noi prin intermediul povestirilor fiilor săi duhovniceşti.
În lagăr, Vlădica a lucrat la tăiat pomi şi la alte munci grele deşi a fost grav bolnav şi nu
i s-a acordat nici cea mai mică intervenţie medicală. Se ajungea până acolo încât, din
cauza extenuării, nu era în stare să urce pe laviţă şi rămânea să doarmă pe podeaua
înzăpezită. O perioadă, el a stat de unul singur în celulă unde a fost supus unor
5
îndelungate torturi printre care şi aceea de a fi privat de somn în mod forţat. L-a salvat
doar faptul că el s-a învăţat să doarmă mergând în acelaşi timp prin celulă şi rugându-se.
Vlădica a fost supus de nenumărate ori la tentative de omor fiind otrăvit şi chiar a şi
degerat. Dar de fiecare dată îl salvau de la moarte criminalii şi infractorii care-l
respectau foarte mult! Credem că Dumnezeu l-a păzit în mod proniator deoarece în
situaţiile în care a nimerit Vlădica, era imposibil de supravieţuit. În închisoare, Vlădica
a avut ocazia să-1 cunoască pe Mitropolitul Nestor (Anisimov ) care a fost şi el devotat
ţarului Nicolae după ce acesta din urmă a renunţat la tron, precum şi pe arhiepiscopul
Serghie ( Cudreavţev).
Fiind de acum bătrân - avea şaptezeci de ani - chinuit şi istovit din cauza sănătăţii, a
mers la odihnă. Aici, s-a dedat vieţii de pribegie. Astfel, a început ultima etapă din viaţa
lui Vlădica Antonie, etapă care a durat douăzeci de ani şi pe care a dedicat-o în
întregime fiilor săi duhovniceşti care erau împrăştiaţi prin toată ţara şi faţă de care a
purtat o neobosită grijă.
O perioadă, el a trăit în casa familiei Remizov din regiunea Soci dar în anul 1958 el
cunoscut-o pe monahia Antonia (Lidia Sergheevna Suhih) care, în ultimii ani de viaţă, a
fost cea mai apropiată ucenică a lui, devenindu-i astfel cel mai bun prieten şi cel mai
mare sprijin. În prezent, având vârsta de 72 de ani, schiegumena Antonia este stareţa
unei obşti de maici.
Din acea perioadă şi până la sfârşitul vieţii sale, Vlădica şi-a găsit adăpostul în casa
maicii Antonia aflată, la început, în regiunea Doneţc, iar mai apoi în regiunea Kiev.
Timp de opt ani, Vlădica petrecut în necontenite călătorii, păstorindu-şi nenumărata-i
turmă. Însă, în ultimii zece ani de viaţă, el s-a retras în localitatea Bucia, lângă oraşul
Kiev, şi anume în casa maicii Antonia, a cărei prezenţă a fost nelipsită de lângă bunul
părinte.
Fiind un aspru nevoitor şi un mare ascet, el practic nopţile nu le dormea, ci le petrecea
într-o necontenită rugăciune. Aproape în fiecare zi săvârşea Sfânta Liturghie şi îi primea
pe fiii săi duhovniceşti care îl vizitau necontenit, cerându-i sfaturi şi îndrumări. În casa
sa, la sărbători, se adunau la vreo cincizeci de oameni.
Toată noaptea din ajunul Sfintei Liturghii Vlădica mărturisea, iar dimineaţa făcea
Proscomidia. E1 slujea fără a reduce nimic din slujbe, păstrând rânduiala mănăstirească.
După slujbă, ţinea predici înălţătoare care durau între două şi patru ore. Însă, în general,
în orice împrejurări, rugăciunea era pentru el mai presus de toate. Oricât de mult timp sar
fi aflat pe drum, în călătorie, şi indiferent cât de extenuaţi, flămânzi şi îngheţaţi s-ar fi
întors acasă, Vlădica îi punea pe toţi să se roage. Şi astfel, abia după ce se citeau
slujbele necesare şi pravila călugărească, îngăduia să se facă focul în sobă şi se pregătea
mâncarea. Maica Antonia îşi aminteşte: „Vlădica ne zicea că dacă monahul nu-şi va
îndeplini pravila în flecare zi, atunci nu va rezista şi nu va fi statornic în viaţa
monahală.”
Vlădica întreţinea o activă şi intensă corespondenţă cu acei care nu aveau posibilitatea
de a veni la el. Adesea, el renunţa la modul său de viaţă retras şi mergea la cei ce aveau
mai multă nevoie de el. Toate acestea erau făcute de către el, un bătrân bolnav care
depăşise vârsta de optzeci de ani.
Este curios faptul că mulţi dintre fiii lui duhovniceşti care primeau călugăria, erau dintre
cei cu studii şi care se îndeletniceau cu vreo activitate ştiinţifică. Aceşti nevoitori,
6
continuând să rămână în lume, deşi primiseră călugăria în taină, îşi desfăşurau
activitatea slujind societăţii.
În urma multelor rugăminţi ale fiilor săi duhovniceşti, Vlădica a scris pentru aceştia un
aşa zis manual practic despre lucrarea Rugăciunii lui Iisus în care, pe baza scrierilor Sf.
Părinţi care au scris despre lucrarea lăuntrică şi despre lucrarea harului lui Dumnezeu,
este redată experienţa personală a celui ce a lucrat această rugăciune. Atât din conţinutul
acestei lucrări cât şi din spusele celor ce-1 cunoşteau, se poate spune că Vlădica Antonie
a fost un om cu o înaltă viaţă duhovnicească. Pe toţi îi uimea blândeţea lui
nemaiîntâlnită, smerenia adevărată şi acea bogăţie extrem de deosebită a dragostei.
Oamenii susţin că, aflându-se alături de el, simţeau în mod neexplicat prezenţa harului.
Arhiepiscopul Antonie s-a stins din viaţă la 13 aprilie 1976, la vârsta de 87 de ani, lângă
el veghind maica Antonia care, în ultimii optsprezece ani din viaţă, nu s-a mai despărţit
de el şi pe care el a numit-o „tovarăşul pocăinţei mele”. A fost înmormântat în cimitirul
din localitatea Bucia, alături de părinţii maicii Antonia.
În continuare, voi relata scene din viaţa de zi cu zi trăită alături de Vlădica.
Un an de zile el a locuit la noi în regiunea Donbasc, oraşul Snejnoe. Mai târziu, noi neam
mutat nu departe de oraşul Kiev, în localitatea Irpeni. În acea vreme; ne aflam în
permanente călătorii şi deplasări. În anul 1966, părinţii au cumpărat o casă în localitatea
Bucia care se afla lângă oraşul Kiev, unde Vlădica a trăit până la sfârşit, fără să se mai
mute într-un alt loc.
Legat de amintirile din trecut, Vlădica niciodată nu şi le-a împărtăşit dar nici nu a scris
nimic despre aceasta. Rareori mai scăpa câte un cuvânt dar îmi era jenă să îl întreb mai
departe. Acesta este şi unul din motivele pentru care nu s-a mai putut reconstitui în
totalitate biografia lui.
După cum am spus, de multe ori a fost arestat. În tot acest răstimp, pe parcursul unui an
de zile a fost ţinut de unul singur în celulă şi nu i s-a permis să doarmă. Era urmărit prin
ferestruica de la uşă şi, dacă îl vedeau dormind, imediat băteau la uşă şi-1 trezeau. A
rezistat numai prin faptul că, mergând prin celulă şi dormind, spunea rugăciunea în
gând. Când a fost arestat, a fost trimis în lagărele din zona nordului care erau nişte
lagăre mixte, în corturi trăind bărbaţi şi femei pe care-i separa doar o perdea. Datorită
faptului că pământul era îngheţat, corturile nu puteau fi fixate şi astfel erau luate de
vânt. Paturile de scândură (laviţele) erau numai nişte cioturi, iar el, pe acel ger cumplit,
nu avea decât o haină ruptă. Din cauza faptului că erau foarte prost hrăniţi, mulţi au
murit. Cu toate acestea, chiar dacă Vlădica era permanent bolnav, totuşi muncea în rând
cu toţii, tăind pomi. Chiar dacă a fost bolnav de dizenterie şi de alte boli, nu i s-a
acordat nici cel mai mic ajutor medical. S-a ajuns până la aceea că nu se putea urca pe
pat şi de multe ori era nevoit să doarmă pe jos, cu capul pe zăpadă. În cort, vântul
pătrundea şi sufla din toate părţile, iar corpul lui era cu totul umflat. Însă, cu toate
acestea, mica flacără de nădejde care ardea în sufletul lui că Domnul îl încearcă şi-i va
prelungi viaţa, nu s-a stins niciodată. Indiferent de tot ceea se întâmpla, el le suporta pe
toate fără cârtire şi le primea cu smerenie. Şi iată că, din pronia lui Dumnezeu, în acea
perioadă, lagărul a fost vizitat de către o comisie care, intrând în cort, a întrebat: „Aveţi
careva din voi pretenţii?”. Atunci deţinuţii au răspuns: „Sub paturi zace un popă gata să
moară şi căruia abia i se mai aude respiraţia”. Din acel moment a fost dus la spital.
Mâna lui Dumnezeu l-a dus la o doctoriţă care era fiica unui protoiereu. Aceasta a fost
aceea care l-a ajutat să îşi revină hrănindu-l cu pipeta. Eu nu cunosc prea multe
7
amănunte deoarece îmi era jenă să-l întreb. Spun doar ceea ce am auzit de la el însuşi.
Dar, chiar dacă nu cunosc numele acelei doctoriţe, întotdeauna mă rog pentru ea.
Deoarece avea o mare credinţă în Dumnezeu, Vlădica lucra asupra sa în mod
neobişnuit, zicând neîncetat rugăciunea lui Iisus. În lagăr nu rezistau nici chiar acei care
erau tari din punct de vedere fizic dar Vlădica, care suferea de inimă, a rezistat doar cu
rugăciunea şi anume prin această rugăciune a lui Iisus. E1 s-a vindecat astfel chiar şi de
inimă. Pe chinuitorii săi Vlădica niciodată nu i-a judecat, ci zicea că nimic nu se
întâmplă fără voia lui Dumnezeu. În închisoare fiind, toate nopţile şi le petrecea numai
în rugăciune. Introdus fiind în celule mixte unde se săvârşeau tot felul de păcate, el
stătea într-un colţ şi se ruga toată noaptea. E1 îşi amintea cum odată au vrut să-1 îngheţe
ducându-1 într-o baie aburită şi lăsându-1 acolo vreo trei sau patru zile. Însă, chiar dacă
baia s-a răcit şi pereţii aveau crăpături mari prin care bătea vântul, unul dintre deţinuţi,
care era om credincios, încălzea periodic baia din beci şi astfel Vlădica avea căldură
înăuntru încât nu mai simţea frigul. Iată deci cum lucra harul. Este aproape incredibil
cum de câteva ori Dumnezeu l-a păzit de moarte.
După revoluţia din 1917, mulţi dintre cei care aveau credinţa adevărată şi erau devotaţi
Ortodoxiei, s-au rupt de Biserica oficială deoarece nu au avut capacitatea de a discerne
evenimentele care aveau loc pentru că le era frică să nu fie amăgiţi. Erau timpuri foarte
grele căci nu s-a mai pomenit o astfel de prigoană şi de dezbinare în Biserică.
Mulţi dintre creştinii drept credincioşi se călugăreau în ascuns. O întreagă generaţie de
mireni bine credincioşi şi de călugări au vieţuit în ascuns, neavând nici biserici şi nici
mănăstiri. Ei rămâneau nespovediţi şi neîmpărtăşiţi cu anii deoarece le era frică să
meargă la biserică. Este aproape de neînchipuit cât de greu le-a fost celor ce-au trecut
prin lagăre şi închisori. Dar, după ce Vlădica Antonie a fost eliberat, a călătorit foarte
mult îndreptându-i pe acei rătăciţi despre care am menţionat mai sus şi îndrumându-i să
meargă cât mai des la biserică, nedespărţindu-se de aceasta niciodată.
Datorită faptului că timpurile erau foarte grele şi numărul bisericilor cât şi al preoţilor
era foarte mic, oamenii nu aveau unde să se mărturisească şi să se împărtăşească.
Glasul păstorilor nu mai era auzit pentru că autorităţile de stat îi urmăreau pe
credincioşii care se adunau unii la alţii prin diferite case ca să participe la slujbe. Spaima
era de nedescris pentru că ne aflam cu toţii întotdeauna în aşteptarea arestului. Mult
timp am trăit cu teama că Vlădica va fi descoperit şi va fi dus din nou în lagăr. Dar, cu
darul lui Dumnezeu, atunci când miliţia venea să cerceteze, el reuşea să se ascundă la
timp. Oamenii care veneau la noi, o făceau de obicei atunci când se întuneca, adică
noaptea veneau şi tot noaptea plecau. Însăşi Vlădica era foarte precaut şi prudent. Eu îl
însoţeam în toate călătoriile sale când mergea la fiii săi duhovniceşti. Aceste călătorii
erau foarte frecvente, în orice timp al anului şi pe orice vreme. Ca să scăpăm de sub
urmărirea miliţiei, lucru care s-a întâmplat nu de puţine ori atunci când mergeam pe
stradă împreună, ne distanţam destul de mult unul faţă de altul, de parcă nici nu ne
cunoşteam. Majoritatea fiilor care au fost apropiaţi de Vlădica au primit ulterior
călugăria. Vlădica era mai mult pentru viaţa călugărească deoarece, zicea el, în vremea
noastră este foarte greu să-ţi întemeiezi un cămin trainic şi să-ţi păstrezi familia. Toţi
acei care au primit tunderea de la Vlădica au rezistat şi nimeni nu a căzut în desfrânare,
chiar dacă trăiau ca monahi în lume şi ocupau posturi înalte. Este foarte greu să îmbini
viaţa de monah cu cea mirenească. Eu, de asemenea, am primit călugăria tainic, fiind
rasoforită în anii ‘50 în Kiev de către stareţii ieromonahi care au fost foarte apropiaţi de
8
Sf. Ioan de Kronştadt. Dar şi aceştia, ca şi Vlădica de altfel, au fost arestaţi şi deportaţi.
Tunderea în mantie (călugăria) a avut loc abia după ce părintele Ioan (Şmeriov) a fost
eliberat din închisoare. În acea perioadă trebuie să se ştie că multe călugării se săvârşeau
în ascuns. Timp de 18 ani cât am fost alături de Vlădica, am avut diverse îndeletniciri:
m-am ocupat cu broderia, am lucrat la spital, iar mai apoi am fost menajeră în familia
unui profesor pe care îi îngrijeam, spălându-le şi gătindu-le. Când obţineam liber de la
dânşii, 2 săptămâni plecam împreună cu Vlădica la fiii săi duhovniceşti. Ne vizitau şi ei,
cu toate că veneau din diverse localităţi, şi noi eram nevoiţi să-i primim pe toţi deşi, de
ce să nu recunosc, era foarte dificil pentru că trebuia să am grijă de ei, să cumpăr mai
multe produse, să gătesc mâncare destulă, să spăl… într-un cuvânt, toată greutatea
revenea pe umerii mei. Dar toate aceste greutăţi materiale năşteau bucurii duhovniceşti.
Erau cazuri când eram reţinută la serviciu şi, atunci când mă întorceam acasă, Vlădica
mă întâmpina, zicându-mi: „Eu astăzi am citit cinci acatiste pentru ca Domnul să te
păzească”. Şi astfel, aveam mănăstire în casa noastră. Un astfel de mod de viaţă mi l-a
proorocit Sf. Cuvios Kucşa de la Odessa, atunci când m-am întâlnit cu el în anii ‘50 la
mănăstirea Poceaev. În timpul slujbelor, Cuviosul Kucşa avea un loc al său, el stând, de
fapt, în spatele meu. Chiar dacă podeaua era făcută din plăci de beton, eu stăteam în
genunchi întreaga slujbă care dura vreo cinci ore. Pe atunci, eu aveam o aşa părere în
privinţa rugăciunii crezând că neapărat trebuie sa te rogi stând în genunchi. Aveam o
râvnă prea exagerată şi negândită. Şi pentru aceasta, mai târziu, la genunchi mi s-a
format ca o carapace. Dar iată că într-o bună zi, Dumnezeu rânduieşte să mă apropii de
Cuviosul Kucşa, căruia mă adresez: „Binecuvântaţi să merg şi eu la mănăstire”. După ce
mă ascultă el zice: „Nu sunt mănăstiri!” „ Cum nu sunt, părinte?! Uitaţi, în Kiev sunt
trei mănăstiri”. Iar el loveşte cu piciorul în pământ şi zice: „Eu ţi-am zis că nu sunt. La
tine acasă e mănăstire!”. Atunci eu nu am înţeles nimic. Cum acasă? Când eu nici casă
nu am pentru că abia am venit din Siberia. Dar, după ce timpul s-a scurs, am început să
înţeleg şi eu cele spuse odată de Cuviosul Kucşa. Eu pe atunci înţelegeam puţin în faţa
cui mă aflu pentru că nu aveam nici Stareţ şi nici duhovnic. Numai Dumnezeu Însuşi mă
conducea, chiar dacă în realitate nu eram povăţuită de nimeni. În satul în care crescusem
nici măcar biserică nu era. Iată că mai târziu cuvintele părintelui Kucşa s-au împlinit
deoarece atât viaţa mea cât şi a lui Vlădica Antonie erau exact ca şi cea mănăstirească
numai că acasă, Vlădica ne învăţa că dacă monahul nu îndeplineşte pravila monahală,
atunci el nu va rezista acestui mod de vieţuire. Acestea el le zicea tuturor celor pe care îi
călugărise şi care trăiau ca monahi în lume. Închipuiţi-vă că toţi fiii lui duhovniceşti, fie
oameni simpli, fie profesori, fie oameni de ştiinţă, îndeplineau această pravilă cu orice
preţ. Nici eu nu eram scutită, ci o îndeplineam, fapt care îmi lua cinci ore din zi sau
noapte. Acum este mult mai uşor pentru că în biserici toate slujbele se fac zilnic.
Erau cazuri în care, atunci când veneam dintr-o călătorie îndepărtată, să fim obosiţi şi
îngheţaţi, şi în casă să fie frig, pentru că focul nu era făcut şi nici mâncare gătită. Pe
Vlădica însă nimic dintre acestea nu-1 împiedica, ci, imediat după ce intram în odaie, ne
aşezam la pravilă. Nu mă lăsa nici măcar puţin să mă odihnesc. Practic, el nopţile nu le
dormea, ci doar citea şi se ruga. Deseori îmi zicea: „Nu-mi sunt pe plac oamenii
tărăgănaţi. Mie-mi plac oamenii care sunt permanent în mişcare. Monahii sunt ca îngerii
şi ei trebuie să zboare”. La fel era şi cu rugăciunea. De îndată ce intram în casă, Vlădica
începea astfel: „Pentru rugăciunile Sf Părinţilor noştri...”. Atunci eu în sinea mea
cârteam: „De m-ar lăsa puţin să mă odihnesc şi să beau măcar un ceai”. Însă el îmi
9
zicea: „Tu ştii câţi diavoli zburau din urma noastră? Acum însă trebuie alungaţi cu
rugăciunea ca să nu ne înconjoare”. Odată, a trebuit să mergem în oraşul Armavir, la o
maică. Fiind toamnă, vremea era destul de rece şi noi eram îmbrăcaţi în haine uşoare. Pe
lângă toate acestea, trenul nu s-a oprit la staţia din oraşul respectiv, ci a mers mai
înainte, oprindu-se tocmai peste două ore. După ce am coborât şi am stat în aşteptarea
unui alt tren pentru a ne reîntoarce, pe lângă faptul că afară sufla un vânt rece, la sosirea
trenului pe peron s-a mai produs şi o aglomeraţie nemaipomenită căci toţi dorind să urce
se îmbulzeau cu valizele şi nimănui nu-i păsa că în jur mai sunt copiii sau bătrâni. După
urcarea în tren, lui Vlădica nimeni nu i-a oferit vreun loc, fapt pentru care a fost nevoit
să facă cale întoarsă şi să stea iarăşi două ore în picioare. In oraş, am ajuns la ora trei
dimineaţa şi cu mare greutate am poposit la casa maicii. Gardul casei era prea înalt,
motiv pentru care nimeni nu auzea bătăile din poartă. La un moment dat, am recurs la
un lucru copilăresc căci, la sugestia lui Vlădica, am fost ajutată să sar gardul. După ce
am bătut în geam, ni s-a deschis. Dar imediat după ce am intrat în casă, neţinând seama
de cele petrecute pe parcursul drumului, Vlădica s-a aşezat la rugăciune şi astfel ne-am
rugat până dimineaţa. Deoarece am venit îngheţaţi şi nici casa nu ne-a fost pusă la
dispoziţie încălzită, ne-am îmbolnăvit. Abia adormisem de puţin timp şi Vlădica din nou
mă trezeşte la rugăciune. Însă, văzând că mă ridic cu ultimele puteri, îmi zice: „Uite, am
să iau o bâtă şi am să te bat dacă nu te scoli la rugăciune”. Dar eu plângând, îmi ziceam
în sinea mea: „Mamei i-ar fi fost milă dar lui nu-i este deloc”. Şi cu toate acestea m-am
îmbrăcat şi m-am aşezat, stând astfel la toată slujba. La sfârşit, Vlădica mi-a adus nişte
portocale şi un ceai, adresându-mi-se astfel: „De ce crezi că am procedat cu tine aşa?
Pentru ca tu, în orice stare ai fi, să poţi să te ridici singură la rugăciune”. Să ştiţi că şi
acum când mă îmbolnăvesc, îmi zic în sinea mea: „Iată, acum vine Vlădica cu bâta”. Şi
uite aşa ne învăţa şi ne educa bunul nostru părinte. Odată, pe când Vlădica a slujit în
Doneţk şi s-a adunat multă lume, mie îmi era foarte greu să stau în picioare, deoarece le
aveam bolnave, şi mă mutam de pe unul pe altul. Însă picioarele lui Vlădica erau numai
răni dar el nici nu le clintea din loc. Şi dintr-o dată se întoarce către mine şi îmi zice:
„Antonia, ia-le în braţe şi încetează să mai dansezi!”. În casa în care noi locuiam veneau
foarte mulţi oameni la Sf. Liturghie pentru că ea se slujea zilnic. Uneori însă eram doar
noi la slujbă. Veneau mulţi dintre acei care au stat în lagăr cu Vlădica şi doreau să-1
revadă. Pentru că ştia cum să-i mângâie pe oameni, deşi veneau la el cu necazuri, plecau
cu totul mângâiaţi şi bucuroşi.
Datorită darurilor pe care le avea de la Dumnezeu şi mai ales pe acela de a alina sufletul
omenesc la timpul potrivit, Vlădica primea foarte multe scrisori, în care oamenii îşi
scriau mărturisirea, şi multe pomelnice a celor adormiţi. Când Vlădica scotea părticele
la proscomidie, unele din ele zburau într-o parte. Eu, neînţelegând aceasta, îl întrebam
ce se întâmplă cu sufletele acelor oameni. Iar el zicea: „Sunt negre. Pe acestea nu le
putem pune în potir”. Printre ele erau şi sinucigaşi şi nebotezaţi iar Vlădica doar după
nume cunoştea ce-i cu sufletul acela. E1 era un adevărat lucrător .al rugăciunii lui Iisus.
Dar nouă, în aceste condiţii în care trăiam, ne era destul de greu să dobândim harul
rugăciunii inimii. Pentru noi este necesar ca tot timpul să ne ţinem de veşmântul
Domnului şi să nu-I uităm niciodată Numele, iar dacă ne-am risipit şi ne-am sustras
atenţia imediat să ne adunăm şi iarăşi să zicem rugăciunea. Numai astfel ne vom învăţa
treptat şi numai aşa vom dobândi şi acea frică de a nu pierde rugăciunea şi de a nu ne
îndepărta de Domnul. Vlădica ne spunea tuturor să ne sfărâmăm, să ne rupem sau să ne
10
frângem limba în zicerea rugăciunii lui Iisus. E1 citea şi se ruga fără încetare căci
„Filocalia” de pe masa lui nu era deloc închisă. Îi plăceau mult acatistele şi nu se
întâmpla niciodată ca el să se plictisească. Vlădica ne învăţa că sensul vieţii omeneşti
constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine de ţi-ar zice ceva sau te-ar jigni,
să consideri că Domnul a îngăduit şi că aceasta a trebuit să se întâmple. Dacă te-au
jignit sau te-au umilit, primeşte-le pe toate acestea cu bucurie şi cu răbdare şi ca din
mâna lui Dumnezeu. Atunci când vei începe să cultivi în tine aceste calităţi îţi va fi
foarte uşor (în viaţă) căci nici mâhnirea nu te va apăsa şi vei avea numai bucurii.
Răutatea se sălăşluieşte în om sub influenţa puterii demonice şi trebuie să ne străduim să
trăim astfel încât să nu-i permitem diavolului accesul înlăuntrul nostru. Însă, aceasta se
dobândeşte doar prin smerenie. Dacă aţi fost atacaţi cu cuvinte jignitoare şi cu învinuiri,
smeriţi-vă. Acest simţ trebuie antrenat în noi înşine şi astfel, treptat, se va şlefui şi omul
dinăuntrul nostru.
Viaţa pământească ne este oferită ca prin ea să o câştigăm pe cealaltă. Oamenii însă
muncesc o viaţă întreagă pentru ca să-şi cumpere o mobilă. Mai apoi însă vor închide
ochii şi nu vor lua nimic cu sine. Ce trebuie oare pentru mântuire? Pentru aceasta
trebuie doar smerenie căci ea biruieşte totul deoarece, în faţa ei, vrăjmaşul nu mai are
putere. Atunci când sfinţii o dobândeau, pentru ei nu mat avea nici o importanţă şi nici o
valoare atât lauda cât şi defăimarea. Dacă ne-a fost spus ceva sau cineva ne-a privit
cumva altfel sau altul a fost băgat în seamă mai mult decât noi, imediat ne tulburăm şi
aceste lucruri ne ating foarte mult. Aşadar, să te învingi pe tine însuţi şi, la fel, să-ţi
învingi şi mândria proprie. Aceasta este ştiinţa ştiinţelor. Smerenia însă mai poate fi şi
falsă. Aparent parcă ai fi smerit dar, în momentul când eşti atins mai adânc, nu rezişti.
În aparenţă eşti bun sau în aparenţă nu dai nimic pe faţă dar înlăuntrul tău eşti supărat şi
porţi mânie. O astfel de smerenie este falsă. Omul de unul singur nu poate dobândi
această smerenie, ci trebuie să-1 roage pe Domnul. De aceea E1 ne trimite necazuri şi
greutăţi: pentru ca noi să cerem ajutorul Lui şi la vreme de boală şi la vreme de necaz şi
la vreme de ispită. Vlădica ne arăta tuturor exemplu de smerenie, răbdare şi dragoste.
Noi, până vom dobândi dragoste faţă de toţi, mai ales faţă de cei ce ne-au atacat şi ne-au
provocat durere, măcar să-i răbdăm deoarece deocamdată numai de aceasta suntem în
stare. Faptul de a avea dragoste e mai presus de toate. Trebuie să avem dreaptă
socoteală în toate. De pildă, în vremea noastră, este imposibil să postim cu stricteţe
pentru că dacă vom lua asupra noastră o astfel de nevoinţă, îl vom supăra pe vrăjmaş.
Dar de ce să-1 superi când nu eşti în stare să lupţi cu el? Acest lucru îl puteau face marii
nevoitori dar veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor. Postul
nu-1 apropie pe om de Dumnezeu dar nici nu-1 îndepărtează.
Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi. Iar dacă vom lua asupra noastră
un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-1 ţinem.
Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a
deveni blânzi, smeriţi şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să
primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din
mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu
răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună
dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică.
De asemenea, trebuie să ne curăţim aici pentru ca atunci când vom trece vămile să nu ne
fie mai rău. În rânduiala tunderii în monahism se zice: „în boli şi nevoinţe să nu te
11
împuţinezi”. Aşadar, să plineşti, chiar dacă te doare, totul. Oricum te-ai afla, să mergi
la rugăciune şi, chiar dacă nu te mai poţi ridica şi simţi că mori, străduieşte-te să te
învingi. Căci cel mai important lucru este să învingi omul dinăuntrul tău. Mândria
noastră este asemenea unei fiare care, dacă este atinsă oricât de uşor, atunci este gata să
sară şi să-i sfâşie pe toţi. Dar este de datoria ta să o împingi şi să nu o laşi să iasă (din
bârlog - n.n.). Chiar dacă cineva te-a supărat şi te-a mâniat şi-ţi doreşti să-i zici tot ceea
ce crezi despre el, atunci procedează altfel şi spune-i mândriei tale: „Stai acolo şi nu
ieşi!”. Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbeşte-i cu blândeţe. Astfel
se dobândeşte smerenia. Aceasta este şi mucenicia cea fără de sânge. Sfinţii mucenici au
pătimit cumplit dar pentru scurt timp. Aici este un chin nesângeros şi nu doar pentru o
perioadă de un an sau doi, ci pentru întreaga viaţă. Iar dacă Domnul va îngădui mari
suferinţe sau va începe o adevărată prigoană atunci, zice Vlădica, trebuie să-ţi imaginezi
că mergi la moarte pe Golgota. Înainte de moartea sa (a lui
Vlădica- n.n.) cred că Dumnezeu a îngăduit să ne spună ceea ce ne aşteaptă pentru că la
un moment dat a zis: „Iar voi încă este posibil să suferiţi. Şi, de va veni această vreme să
nu vă înfricoşaţi, ci să mergeţi la moarte pe Cruce cu mare curaj şi cu pieptul deschis,
neavând nici o îndoială şi nepărându-vă rău pentru nimic. Să primiţi totul cu bucurie
pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina şi vă va întări şi voi veţi rezista. Iar
dacă în gândul tău vei renunţa la Cruce, dacă se va strecura îndoiala şi vei fugi fiindu-ţi
frică pentru tine şi pentru cei apropiaţi ai tăi să ştii că-n acea clipă va interveni puterea
demonică, harul se va îndepărta de tine şi nu vei face faţă suferinţelor. Trebuie să fii
conştient de faptul că ţi-a venit ceasul când trebuie să-ţi mărturiseşti credinţa şi
devotamentul faţă de Domnul. Să mergi la moarte cum făceau Sfinţii Mucenici pe care
Domnul îi întărea astfel încât ei nu simţeau durerile, iar dacă le simţeau, atunci
înţelegeau că ele sunt trimise pentru curăţirea de păcatele de mai înainte. Cereţi-I ajutor
lui Dumnezeu pentru copii şi pentru cei apropiaţi însă nu vă speriaţi deoarece, prin
suferinţele noastre, îi vom ajuta şi Domnul îi va milui pe ei. Se apropie aşa nişte
vremuri, zicea Vlădica, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va
rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi. Legat de Vlădica, aş putea spune că
noaptea nu dormea deloc, ci doar ziua dormea două ore. E1 şi în somn zicea rugăciunea
lui Iisus, iar când boala i se agrava, se vindeca prin slujirea Sf Liturghii unde se ruga şi
mai mult. Chiar dacă avea febră şi de-abia stătea pe picioare, ţinându-se de Prestol, el
oricum slujea. În felul acesta se înfrângea pe sine însuşi. Erau cazuri când avea febră
mare şi ardea ca focul dar niciodată nu-şi măsura temperatura sau tensiunea, ci doar
zicea: „La ce-ar folosi dac-ai măsura-o? S-a liniştit omul atunci şi tensiunea îi va
scădea”. Spunea aceasta pentru că el considera că toate bolile sunt de la puterea
drăcească.
Statul în lagăre a dus la cauzarea unor răni mari la picioare care erau negre, degerate şi
afectate de tromboflebită. E1 a studiat homeopatia şi trata pe alţii dar tuturor le indica
unul şi acelaşi medicament pentru orice boală şi oamenii se vindecau. Nu depindea totul
numai de Vlădica, ci şi de oameni pentru că ei credeau în cuvântul lui.
Iată că odată cumnata mea primeşte o scrisoare unde i se comunică că tatăl ei este
bolnav şi este pe moarte. Atunci ea vine la noi plângând şi zice: „Vlădica, tata moare, a
făcut infarct”. După vestea aflată, Vlădica s-a retras în odaia sa şi apoi, peste
aproximativ 40 minute, a ieşit şi a zis: „Aruncă telegrama căci el va trai . Aşa a şi făcut.
Mai apoi, ea a primit răspunsul că tatăl se simte bine şi s-a însănătoşit încât şi medicii au
12
rămas uimiţi. E1 şi acum trăieşte. O preoteasă la care mergeam noi mai des avea un
fiu. Acestuia i-a ieşit pe mână un fel de umflătură localizată pe venă unde nu era
posibilitatea de a tăia sau de a face vreo altă intervenţie. Atunci mama dezamăgită i s-a
adresat lui Vlădica. Acesta a hotărât să stea la noi o lună de zile, timp în care, ca de
obicei, Vlădica se ruga. Mama, venind la fiul său în Odessa, unde stătea la noi, el i-a zis:
„Mamă, uite-te că nu mai am nimic. În timp de o lună mi-a trecut totul.” O altă fetiţă a
venit la noi şi avea cancer la piept. Vlădica a uns-o atunci cu ulei sfinţit şi, revenind a
doua oară, i-a spus lui Vlădica că tumoarea i-a trecut. Cazuri de acestea au fost multe
doar că Vlădica nu le spunea. Cele relatate sunt doar din amintirile mele. În anul 1966
mama mea a făcut infarct şi stătea culcată fără să se mişte de ziceai că-i moartă. Eu
singură am îngrijit-o timp de trei luni făcându-i chiar şi injecţii. Pentru că în Dombas,
unde stăteam noi, clima nu era prielnică pentru cei bolnavi cu inima, medicul i-a interzis
să mai locuiască aici. Fiind luna iunie şi foarte cald afară, nu ştiam cum să o
transportăm fiindcă exista riscul de a avea un alt infarct. Atunci Vlădica a zis: „Aduceţio
că nu va avea nici un infarct”. În tot acest timp el s-a rugat. Apoi a spovedit-o, a
împărtăşit-o şi, după ce i-a făcut Sf. Maslu, ea s-a ridicat. A mai trăit un an după toate
acestea, timp în care se mărturisea foarte des la Vlădica care, înainte de moarte, a şi
rasoforit-o.
Vlădica îl cunoştea bine pe părintele Misail (Tomin) care a stat 17 ani la muntele Athos
şi care acum este schiarhimandritul Serafim. Acesta a fost condamnat la 10 ani de
închisoare fiind urmărit şi ponegrit. Personal a cunoscut mulţi Părinţi şi asceţi
înduhovniciţi în Sf Munte. Tot el a fost şi duhovnicul mitropolitului Nestor, stând
împreună după ce au fost eliberaţi. Odată, Mitropolitul Nestor i-a zis Părintelui: „Misail,
găseşte-mi-1, te rog, pe Vlădica Antonie. Acesta este un mare Stareţ”. Din păcate însă
după ieşirea din lagăr, ei n-au mai avut ocazia de a se mai revedea. Căci, abia după
moartea Mitropolitului Nestor, părintele Misail l-a întâlnit pe Vlădica Antonie. De
remarcat este faptul că cel mai renumit duhovnic din Lavra Sf. Treimi a Sf. Serghie de
Radonej şi anume părintele Kiril (Pavlov) a fost în vizită la Vlădica Antonie şi, pe
atunci când mergea, stăteau de vorbă câte o noapte întreagă. Dar şi atunci când noi
mergeam la Moscova, totdeauna îl vizitam atât pe părintele Kiril cât şi pe părintele
Misail.
Nu cu mult timp înainte de a muri Vlădica, am plecat într-un alt oraş la nişte fii de-ai săi
duhovniceşti care ne rugau foarte mult să rămânem de Înviere acolo. Numai că
rugămintea lor a fost însoţită de un refuz categoric pentru că imediat ce ne-am întors
acasă, Vlădica s-a îmbolnăvit şi, după scurt timp, a şi murit. Îmi spunea că trebuia să
moară cu un an în urmă dar s-a rugat bunului Dumnezeu să-1 mai lase doar un an ca să
fie alături de noi. Şi tot el îmi zicea: „Dacă voi mai trăi, apoi oricum voi sta totdeauna la
pat şi tu nu vei mai rezista pentru că pe lângă aceasta multă lume va veni pe la noi.
Atunci el a mai cerut încă un an de la Domnul. În acea vreme eram cu nervii la pământ.
Deja obosisem deoarece veneau foarte mulţi oameni şi toată greutatea era doar pe
umerii mei. În asemenea condiţii mă rugam Domnului să se facă voia Lui cea sfântă.
Adesea, Vlădica spunea: „Suferinţele generaţiei ce vine au fost aruncate cu zeci de ani
în urmă peste acei oameni”. Spunând acestea, el îi avea în vedere atât pe Noii Mucenici
şi Mărturisitori din vremea Revoluţiei (1917) cât şi pe cei din timpul prigoanei
comuniste. Această jertfă ne-a eliberat pentru puţin timp de suferinţele exterioare pentru
13
că ei le-au luat asupra lor. Ei pentru noi au suferit, iar Domnul se îndură de noi pentru
sângele lor vărsat.
Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale
noaste nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge
pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi
biruit de vrăjmaş. Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi-ţi
va fi foarte greu să te ridici.
Vlădica ne-a adunat lângă el înainte de moarte şi, deşi plângeam, el totuşi a continuat să
ne spună: „Cât de trupeşti sunteţi. Doar noi suntem creştini, oameni ai duhului. Oamenii
duhului vor fi mereu împreună pentru că duhul nu moare. Şi să ştiţi că de mă voi
învrednici să-L văd pe Domnul vă voi ajuta şi eu vouă. De ce oare nu vreţi să credeţi că
suntem oameni ai duhului?”. Cu două zile înainte de moarte, Vlădica a avut o
hemoragie foarte mare. Aceasta s-a întâmplat din cauză că un ieromonah pe care noi îl
cunoşteam a murit în păcatul trupesc fără a se pocăi. Fiind bătrân şi având vârsta de
aproape 70 de ani, el a început a trăi cu o femeie deşi în viaţa lui a fost un mare postitor.
Întreg postul mânca fără ulei în afară de Sâmbătă şi Duminica şi era atât de slab încât i
se vedeau şi coastele. De asemenea, se ruga foarte mult şi făcea foarte multe metanii.
Dar iată că într-o bună zi diavolul l-a atras în desfrâu. Şi, pe patul de moarte fiind, cu
lacrimi în ochi a rugat-o pe femeia cu care împreună-vieţuia, spunându-i: „Te rog să te
pocăieşti pentru mine”. Aflând că Vlădica moare a venit la noi înspăimântată şi,
întâlnindu-mă pe mine, m-a rugat plângând: „Maică, lasă-mă la Vlădica pentru că
nimeni în afară de el nu poate să mă dezlege pentru că eu trebuie să fac pocăinţă pentru
un alt om”. Atunci eu, mergând la Vlădica şi explicându-i totul, el îmi răspunde: „Cum
să o dezleg? Dacă fac aceasta atunci trebuie să-i duc eu canonul. În cazul meu, acest
lucru nu este posibil deoarece eu sunt bolnav şi pe patul de moarte”. Însă femeia atât de
tare plângea şi se ruga încât suferinţa ei m-a determinat şi pe mine să îngenunchez în
faţa lui Vlădica şi să-l rog pentru ea. Atunci Vlădica a spovedit-o, iar ea s-a pocăit şi a
plecat de la noi atât de bucuroasă de parcă zbura pentru că ambilor le-a fost iertat
păcatul. După plecarea ei, Vlădica mi-a zis: „Tu înţelegi ce s-a întâmplat? Iată, acum eu
trebuie să mă cobor cu sufletul în iad...” Din acel moment temperatura s-a ridicat brusc
la peste 40 de grade, începând hemoragia şi frigurile. Sângele îi curgea din gură şi prin
spate atât de puternic încât noi nu înţelegeam de unde atâta sânge. Cât i-am fi schimbat
pernele şi cearşafurile, toate erau înecate de sânge. În tot acest timp, Vlădica nu a
suspinat niciodată, ci doar şoptea: „Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie, Doamne!” Nu ne-a
permis nici să-i facem injecţii calmante şi nici nu a primit vreun medicament. După cum
se ştie, şi până atuncea Vlădica a fost bolnav, dar o asemenea suferinţă ca după acea
mărturisire nu a avut niciodată. Despre febra pe care a suportat-o, ce să spun decât că de
cum puneam un prosop ud peste el imediat se usca, iar dacă mai încercam să mai punem
şi foi de varză îndată plesneau în jumătate dovadă de cât de mare era această febră.
Hemoragia a durat o zi şi o noapte. Mie personal mi-a rămas una din pernele pe care a
stat Vlădica, iar eu nici până în prezent nu am spălat-o, ci aşa dorm pe ea. Aflându-mă
pe patul său înainte de moarte, nu pot să vă spun decât că Vlădica s-a uitat sever în
direcţia uşii de parcă ar fi văzut un drac, apoi a încrucişat mâinile pe piept şi liniştit s-a
dus la Domnul. Eu m-am rugat atât de mult ca Vlădica să mă ia cu el dar, după cum
vedeţi, am trăit mai mult de 20 de ani după moartea lui.
14
DIN MĂRTURIILE ALTOR FII DUHOVNICEŞTI EGUMENUL MIHAIL
(LAPTAEV)
Atunci când l-am cunoscut pe Vlădica Antonie, nu-mi venea să cred că este posibil să
trăieşti astfel. Îşi petrecea viaţa doar în osteneli şi rugăciune şi niciodată nu pierdea
timpul în zadar. Aproape nimeni nu 1-a văzut dormind căci chiar şi cei mai curioşi care
vegheau la uşa lui îl vedeau întotdeauna petrecându-şi timpul în rugăciune zi şi noapte.
Era un mare postitor căci în tinereţe ţinea post negru câte o săptămână întreagă. Dar
rugăciunea era cel mai principal lucru din viaţa sa. Nici prigoana, nici bolile, nici
disconfortul şi nici o împrejurare nu constituiau pentru el o piedică în a-şi face pravila.
De exemplu, dacă mergea în tren într-un vagon comun cu multă lume unde toţi făceau
gălăgie, se agitau şi se îmbrânceau, el, indiferent la toate acestea, se adâncea în
rugăciune şi nu observa nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui. Odată, pe când s-a
îmbolnăvit o maică care avea febră mare şi nu putea să stea la rugăciune, Vlădica i s-a
adresat: „Ridică-te şi nu te mai tolăni”. E1 considera că rugăciunea este cel mai bun leac
pentru boală şi prin rugăciunea lui Iisus el şi-a vindecat inima.
Lui Vlădica nu-i plăcea deloc să judece. E1 însuşi nu judeca pe nimeni şi nici altora nu
le permitea să procedeze astfel. E1 nu putea să audă când se vorbea despre cineva urât şi
îl apostrofa pe cel ce spunea aceste cuvinte, astfel: „Eu nu am nevoie de astfel de
mărturii.. .Nu este bine să-i judeci pe cei apropiaţi căci pentru ei trebuie să te rogi”.
Şi-ntotdeauna spunea aceasta calm şi liniştit. Niciodată nu l-a văzut nimeni iritat sau
tulburat. E1 nu era sever şi aspru şi-n orice împrejurări, fie suferinţe, fie situaţii plăcute,
el era întotdeauna acelaşi. Era de o deosebită seriozitate şi blândeţe. Tot la el se simţea
şi acea pace şi linişte de nedescris. Mulţi din timpurile de astăzi cred că vremea
nevoinţelor ascetice deja a trecut şi că Vlădica Antonie nu este decât o excepţie. Dar
viaţa lui plină de nevoinţe este! O mustrare vie pentru noi cei puţini credincioşi şi
nepăsători. Căci şi în vremea noastră se poate trăi în nevoinţe, slujindu-L pe Dumnezeu
din toate puterile şi iubindu-L din tot sufletul. Adesea, Vlădica aducea drept exemplu
viaţa Sf. Ioan de Kronştandt. E1 se întrista foarte mult de starea monahismului
contemporan în care nu vedea o adevărată viaţă duhovnicească. Spunea: ‚Peste tot e
numai aparenţă zicea el: se împodobesc, se îmbuibă, iar ostenelile şi rugăciunea lipsesc.
Vlădica avea vârsta de peste 80 de ani şi tot mergea să-i cerceteze pe fii săi
duhovniceşti, iar atunci când ei îl sfătuiau să contenească călătoriile, el le spunea:
„Maica Domnului nu mă binecuvântează să stau pe loc, ci îmi porunceşte să merg şi să
păstoresc turma”. Ne învăţa cum să ne rugăm şi cum să stăm la rugăciune. Slujea în
fiecare zi la sfânta Liturghie.
Odată, pe când am venit de la serviciu foarte obosit, l-am găsit pe Vlădica rugându-se
împreună cu ceilalţi fii ai săi. Dar, în starea în care mă aflam, un gând mi-a străfulgerat
în minte: „Nu am să rezist şi acuş voi cădea jos”. În faţa ochilor dintr-o dată mi s-a făcut
ceaţă şi în acel moment m-am rugat continuu. După terminarea slujbei, Vlădica s-a
apropiat de mine şi mi-a zis: „Iată, ai luptat şi l-ai doborât pe vrăjmaş”.
Dintr-o altă istorisire, aflăm următoarele: „Venind de departe însoţit de un prieten, am
hotărât să-1 vizităm pe Vlădica. Deşi era ora unu noaptea şi cum, de obicei, Vlădica nu
dormea dar se ruga, ne-a invitat şi pe noi, propunându-ne să citim pravila. După
terminarea ei ne-a adăugat şi nişte acatiste. Atunci, prietenul meu mi-a zis: „Eu nu mai
am puteri şi am să cad. Tu mai poţi ?! Eu i-am răspuns doar atât: „Rabdă”. Apoi a
15
început Sf. Liturghie care s-a terminat abia a doua zi la 11 dimineaţa. Noi deja trebuia
să mergem la serviciu şi aveam de parcurs un drum de 20 de km. Nu ştim ce s-a
întâmplat cu noi însă după săvârşirea Sf Liturghii şi după Împărtăşanie, am simţit o
bucurie nespusă care ne-a fost imposibil să o descriem. Cel mai uimitor fapt era acela că
la întoarcere nu mai simţeam nici pic de oboseală iar dispoziţia noastră, plină de har, nea
umplut într-atât sufletele încât eram în stare să mergem pe jos o veşnicie. De maşinile
ce veneau în cale ne ascundem în tufari pentru ca să putem continua a merge pe jos.
Dorinţa noastră era aceea de a merge pe jos pentru ca nu cumva să pierdem din acea
dispoziţie plină de har”.
Deseori, Vlădica venea la mine şi mă vizita. Dacă eu mă culcam, pe el îl auzeam cum se
ruga necontenit. În cazurile când veneam de la serviciu şi mă apucam să fac un borş,
Vlădica îmi zicea: „Dacă ai avea dorinţă să te rogi, nu ai găti borş, ci ţi-ai prepara ceva
mai simplu. căci tu pregătind aceasta pierzi mai mult de o oră”. Î1 rugam foarte insistent
pe Vlădica să scrie despre rugăciunea lui Iisus pentru că despre acesta era puţină
literatură şi nu aveai posibilitatea să găseşti ceva mai detaliat referitor la ea. Din marea
milostivire a lui Dumnezeu, de atunci Vlădica stătea nopţile şi scria. După ce a scris
aproape o sută de foi, cât uit caiet întreg, eu l-am transcris în întregime şi l-am dat şi
cunoscuţilor mei să-l citească. Într-o altă zi, Vlădica a venit la mine, a intrat în odaie, a
căzut în genunchi şi ridicând mâinile s-a rugat timp de 4 ore. Deşi eram obosit, am stat
să-1 privesc cum se ruga în genunchi. Nu ştiu cum dar mi-a venit un gând: „Ce face
oare el acolo? Şi cum poţi oare să te rogi atât de mult?” Dar mai târziu am aflat că, de
fapt, el se ruga pentru fiii săi duhovniceşti ale căror suferinţe Dumnezeu i le descoperea.
E1 lua asupra sa păcatele noastre şi se ruga foarte mult pentru acei ce cădeau în cele mai
grele (păcate).
Odată, pe când ne rugam cu toţii iată că, pe neaşteptate, Vlădica a început să citească
rugăciunea pentru cei ce călătoresc, pomenind nume concrete. Iar noi, uitându-ne miraţi
unii la alţii, am început să ne întrebăm de ce oare face una ca aceasta. Răspunsul l-am
aflat în cel mai scurt timp când pe uşă au intrat anume acei oameni pe care Vlădica îi
pomenise şi de care nu ştia nimeni că trebuie să sosească. Într-o seară, pe când Vlădica
se afla la una din fiicele sale duhovniceşti, a fost rugat să rămână la ei pe perioada unei
luni de zile. La cele auzite, Vlădica a răspuns: „Am să stau dacă Domnul va
binecuvânta”. Din momentul acela Vlădica şi-a început rugăciunea dar nu după mult
timp s-a ridicat şi a zis: „Mergi cât mai repede la gară şi cumpără-mi un bilet”. Atunci,
ucenicii au început să plângă dar Vlădica iarăşi a insistat: „Du-te mai repede. Unde-ţi
este ascultarea?” După ce am cumpărat biletul şi l-am petrecut pe Vlădica, cum stăteam
noi foarte trişti iată că dintr-o dată se aude o bătaie în uşă. Deschizând, miliţia se afla în
faţa noastră şi ne întreabă: „Cine locuieşte aici neînregistrat? Eu trebuie să controlez
apartamentul”. După toate aceste întâmplări, trebuie să mărturisim că la început ne mira
foarte mult darul vederii cu duhul al lui Vlădica. Dar treptat ne-am obişnuit cu aceasta
căci fiind tineri şi fără experienţă, adesea îl verificam pe Vlădica la nimicuri. Spre
exemplificare, vom spune pilda următoare: „Odată, pe când veneam de la serviciu şi-mi
doream foarte mult să mănânc mere, m-am gândit în sinea mea: „Dacă Vlădica este cu
adevărat văzător, atunci el trebuie să ştie că eu vreau să mănânc”. Şi numai ce am intrat
pe uşă că Vlădica îmi şi întinde un măr şi-mi zice: „Cred că ţie foame, aşa-i? Dar,
deocamdată, ia şi mănâncă un măr”.
16
Bătrân fiind, el era foarte bolnav cu picioarele, cu plămânii, cu inima şi auzea foarte
greu. Singurul lucru cu care se ţinea era doar rugăciunea. A dus cu adevărat o viaţă de
rugăciune. Spre întărirea celor din jur, adesea repeta că nimic nu se face fără îngăduinţa
lui Dumnezeu şi că trebuie să crezi cu adevărat că tot ceea vine de sus trebuie suportat
cu răbdare şi în nici un caz nu trebuie să învinuieşti pe acei oameni prin care a venit
ispita. Despre închisori şi lagăre amintea foarte rar şi zicea: „Tot ceea ce s-a petrecut pe
vremea lui Stalin trebuie considerat ca pe o Pronie a lui Dumnezeu”. Rar ne mai zicea
câte ceva din cele petrecute acolo şi atunci foarte puţin. Ne spunea cu mare bucurie în
glas cum deţinuţii i-au confecţionat o cruce şi o panaghie din carton. Dar se întrista
foarte mult de preoţii care nu se rugau. Chiar un protoiereu i se plângea: „Cum să te rogi
când condiţii nu sunt, cărţi nu sunt!” Atunci Vlădica îi răspundea: „Acolo unde stai,
acolo să te rogi”. După moartea lui Vlădica am rămas singuri şi de atunci n-am putut sămi
găsesc un alt povăţuitor căci nimeni nu se mai poate compara cu el.
DIN SCRISORILE ARIIIEPISCOPULUI ANTONIE
TESTAMENT PÂNĂ LA MOARTE ŞI DUPĂ MOARTE
„Pace ţie roaba lui Dumnezeu schimonahia Antonia, tovarăşa pocăinţei mele. Ascultă
aceste îndemnuri ale Duhului lui Dumnezeu:
1.Să te călăuzească şi să-ţi ajute Îngerul tău Păzitor şi Îngerul cuvioşiei tale. Ei să te
păzească în toate căile tale şi să te întoarcă în sihăstria ta în ziua în care le va porunci lor
Dumnezeu.
2.Ţine minte: prin harul Sfintei Împărtăşanii, Hristos, Cel din ceruri, împreună cu Tatăl,
pătrunde în taina existenţei noastre şi prin Duhul Sfânt‚ zideşte viaţa celui ce se
împărtăşeşte, prefăcând-o într-un locaş duhovnicesc, într-un locaş viu al Său pentru ca
să ne răpească pe noi în Taina Sa, în lumina necreată a Dumnezeirii Sale şi în ea să ne
transfigureze în Slava Învierii Lui, în oameni cereşti ai veacului ce va să fie.
3. Ţine minte: focul ceresc al Trupului şi Sângelui Euharistiei lui Hristos, cuprinde
întreaga fire a celui ce se împărtăşeşte şi îmbracă pe acesta în omorârea lui Iisus (2
Cor.4, 10). Astfel, trupul şi sufletul celui ce se împărtăşeşte devin moarte pentru păcat,
iar duhul Botezului nostru începe să ardă cu adevărat de Duhul Sfânt care aduce toată
nădejdea noastră jertfă lui Dumnezeu (Rom. 8‚ 10-13; 12).Un singur scop are Duhul
Sfânt: acela de a restabili în noi chipul lui Dumnezeu şi de a ne îmbrăca în asemănarea
lui Hristos (Gal.4,19; 2,20; 2Cor. 3,17-18). Un singur scop trebuie să avem în viaţă: să
omorâm şi să dezrădăcinăm păcatul prin focul dumnezeieştii Împărtăşanii. Atingerea
acestui scop ne este garantată de Însuşi Hrisos Care este întru noi şi Care este Biruitor,
după făgăduinţa Sa (In.6, 53).
4.Ţine minte: dacă focul ceresc al dumnezeieştii Împărtăşanii va cuprinde toate păcatele
noastre, neputinţele, nedesăvârşirile, istovirile, extenuările şi bolile care ne omoară şi ne
strică pe noi, dar noi nu vom primi vindecare imediat, atunci acestea se întâmplă pentru
faptul că toatele suferinţele pământeşti ne sunt îngăduite de Pronia lui Dumnezeu în
locul vămilor celor din văzduh şi pentru ca sufletele noastre să se cureţe aici ca, în
momentul ieşirii, să se înalţe direct la lumina feţei lui Dumnezeu, în soborul celor
răscumpăraţi de Hristos.
La această răbdare proniatoare ne cheamă poruncile lui Hristos: „Prin răbdarea voastră
vă veţi câştiga sufletele voastre”, „Cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui”.
17
5.Vei fi tu oare învingătoare în asemenea condiţii de victorie sigură? Dacă învingi,
atunci tu poţi totul în Hristos, Cel din tine care te întăreşte cu focul cel viu şi
nematerialnic al Sfintei Împărtăşanii. Orice împărtăşire a ta este un har care se adaugă la
harul din tine şi acesta înseamnă înmulţirea tăriei tale duhovniceşti.
6. Observă: tu eşti de neînvins pentru că eşti înarmată cu toate armele puterii lui Hristos
şi în lupta cu diavolul ai putea să-i opui rezistenţă acestuia, luptând cu rugăciunea şi
vărsând sudori de sânge, aşa precum El Însuşi a biruit în grădina Ghetsimani ( Lc.
22,44; Evr. 12, 1-4). Biruinţa îţi este asigurată deoarece E1 Însuşi conduce prin voinţa
ta, adăpând-o pe ea cu antidotul Său (In. 16,33; Flp. 2,13). De acum înainte, aceasta este
calea ta. Urmează-L pas cu pas, gândeşte cu mintea Lui, simte şi iubeşte cu mintea Lui,
lucrează şi doreşte cu voia Lui.
7. În fiecare zi priveşte-te în oglinda poruncilor lui Hristos pentru a vedea clar
neisprăvirile şi nedesăvârşirile tale. Şi văzându-1 ţi se aprindă râvna pentru Domnul
Atotţiitorul şi să nu te linişteşti până nu vei cere de la Dumnezeu harul împlinirii. În
asemenea cazuri, roagă-te şi nu-ţi pierde nădejdea (Lc. 18, 1). Pronia lui Dumnezeu
veghează şi va săvârşi tot ce este mai bun pentru tine. Din Evanghelie ţi se va revărsa
peste capul tău aplecat puterea cea de sus şi îţi va înarma nevoinţa spre victorie.
8. Ia aminte: prin insuflare dumnezeiască, ţi se însărcinează canonul de pocăinţă al
Domnului şi al Maicii Sale, pentru ieşirea sufletului din trup şi cu cererea lacrimilor de
pocăinţă, la fel şi celorlalţi, ca o îndatorire zilnică şi ca o ascultare faţă de stareţul tău.
Să-ţi fie acestea, pentru întreaga viaţă, neschimbate de nimeni după sfârşitu1 meu şi
până la sfârşitu1 tău.
9. Cu aceasta îţi zic: Amin.
Harul Sf. Duh care a vorbit în acest testament al meu, să se reverse cu prisosinţă în orice
inimă care a îndrăgit pocăinţa, pocăinţă pe care o doreşte Însuşi Dumnezeu.
A. E. Antonie.
De citit acestea în fiecare duminică. Dacă este posibil, pe mormântul meu să fie pusă
doar o cruce din lemn de stejar.
FRAGMENTE (EXTRASE) DIN SCRISORILE ARHIEPISCOPULUI ANTONIE
Bătrânul schiegumen Gherman din Sihăstria Sfântului Zosima era nelipsit de la slujbe
şi, în paralel cu obligaţiile sale, petrecea înlăuntrul său cu rugăciunea lui Iisus.
A fost Stareţ la Sihăstria Sfântul Zosima şi tovarăş de nevoinţă a Sfântului Alexei din
pustia Sfântului Zosima. Canonizat în anul 2000. În tinereţe a fost ucenicul
ieroschimonahului Alexandru din schitul Ghetsimani, pe care Duhul Sfânt îl răpea în
timpul lucrării rugăciunii lui Iisus într-atât încât el, aflându-se în contemplaţie, nu
simţea cum trece timpul şi nimic din ceea ce-1 înconjoară. Din discuţiile părintele
Gherman, am înţeles că nici lui nu îi este străină o astfel de răpire în rugăciunea lui
Iisus. Chiar după moartea sa, într-un vis, îmi spunea de dulceaţa Duhului Sfânt atunci
când ne concentrăm în lucrarea rugăciunii lui Iisus lepădând toată grija cea lumească.
Domnul însă, pe parcursul întregii lui vieţi, i-a încercat fecioria şi curăţia. Chiar şi la
bătrâneţe se aprindea în el în fiecare zi poftirea femeilor. Atunci, el mai sârguincios se
adâncea în rugăciunea lui Iisus şi, în acest mod, alunga de la sine tot mai departe pofta
până când Duhul Sfânt îl răpea într-o neprihănită şi fericită contemplare a celor ce vor
să fie. Pentru aceasta, el cu mare bucurie întâmpina orice ispită a trupului, ştiind
18
dinainte că o va înfrunta cu ajutorul lui Dumnezeu şi că, după ce va trece ispita, va
avea parte de o bucurie şi mai mare. Odată, părintele Gherman mi-a mărturisit rătăcirea
unora care-şi doresc să îmbrăţişeze viaţa monahală. Un oarecare tânăr, după absolvirea
universităţii, i-a cerut părintelui Gherman călugăria. „De ce ţi-o doreşti?” l-a întrebat
egumenul (adică stareţul). Atunci acesta îi răspunde: „Vreau să primesc harul
despătimirii pentru ca să nu mă mai chinuie dorinţa de a mă mai căsători pentru că eu nu
sunt dispus spre viaţa de familie”. Şi a rămas însă foarte uimit când a auzit de la egumen
asemenea cuvânt: „Dar iată că eu, la bătrâneţile mele, încă nu sunt nedespătimit şi, de la
o vreme, depăşesc zilnic pofta trupului prin harul Sfântului Duh. Aşa sunt călugării şi
schivnicii din lăcaşul meu; adevărata viaţă duhovnicească este atunci când, pentru
Împărăţia Cerurilor, înfrângem pofta trupului şi, biruind orice ispită, dobândim o
nespusă mângâiere de la Duhul Sfânt.
Luaţi aminte schivnicilor, călugărilor, surorilor şi toţi care vă doriţi călugăria! Ţine-ţi
minte că harul primit la călugărie nu ne eliberează nici de poftă, nici de patimile
trupului, nici de aprinderile iadului. Să ştiţi un lucru: puterea harului primit la călugărie
devine lucrătoare şi biruitoare dar numai atunci când însuşi cel ispitit îşi întoarce faţa de
la poftă, se mânie pe ea până la ură, se roagă cu mai multă stăruinţă, aşa ca Iisus în
grădina Ghetsimani (Lc. 22, 44), gata să opună rezistenţă păcatului la sânge (Evr. 12, 1-
4), nesupunându-i-se ei (poftei) prin nici un fel de mişcare a trupului sau a duhului, prin
nici un fel de împreună-pătimire şi prin nici un gând cu care ar putea să se îndulcească.
Numai în asemenea cazuri veţi simţi în voi cum se revarsă din adâncuri o putere
dătătoare de viaţă care vă va păzi nevătămaţi de focul din mădularele voastre care este
străin lui Dumnezeu, precum a păzit nevătămaţi şi pe tinerii din cuptorul din Babilon.
Numai atunci veţi putea, pentru Împărăţia Cerurilor, să aduceţi ca o jertfă vie lui
Dumnezeu patimile aprinse de focul iadului şi această jertfă îi va fi plăcută lui
Dumnezeu (Rom. 12,1-2). Numai în acest caz vor fi îndreptăţite hainele voastre
monahale pentru că acestea vor fi o exprimare exterioară a îndepărtării voastre lăuntrice
de lumea care zace sub puterea celui rău,(1In. 5, 19) de trufia şi de toate poftele ei (In.
2, 15-16). Numai în acest caz voturile monahale vor avea îndreptăţire în ochii lui
Dumnezeu.
Iubirea cea pământească ei (monahii) o aduc lui Dumnezeu ca pe o jertfă vie (Rom.
12,1-2) şi, în schimb, Duhul Sfânt revarsă în inimile lor dragostea Sa dumnezeiască
(Rom. 5,5). Aceasta este adevărata cuvioşie a vieţii şi adevăratul monahism.
Un ieromonah bătrân mi-a mărturisit în faţa Prestolului patima trupului său care îl
chinuia în fiecare zi de treizeci de ani. Ea îl lăsa doar în zilele în care slujea Sf.
Liturghie după ce rostea Vozglasul „Sus să avem inimile”. După Liturghie însă se
aprindea din nou. Atunci eu, l-am întrebat pe Stareţ: „Şi cum oare rezişti tu aceasta de
atâţia ani?” Atunci el mi-a răspuns: „Nu eu, Domnul mă ţine pe Crucea acestei
încercări. În toţi aceşti ani nu am pătimit nici prin îndulcirea cu păcatul, nici prin
atragerea gândului spre el şi nici prin predispunerea spre desfrânare. Duhul lui
Dumnezeu se aprinde în mine prin rugăciune şi acest foc mă curăţă de gheena ispitirii
mele ce se aprinde întru mine. În asemenea ispite eu simt că puterea lui Dumnezeu se
săvârşeşte întru mine şi că „Toate le pot întru Iisus Hristos Cel ce mă întăreşte” (Fil. 4, 1
3).
Cugetele sunt săgeţile duhurilor întunericului. Omul nu va da răspuns pentru ele dacă nu
le va primi, ci le va omorî cu rugăciunea. Mânia este dată pentru a ne mânia pe demoni
19
şi pe dorinţele, simţurile şi cugetele păcătoase aprinse de ei. De aceea, nu trebuie să
intrăm în discuţii cu ele sau să le reţinem, ci să omorâm aceşti „prunci babilonieni” cu
rugăciunea lui Iisus: „Fericit este cel ce va apuca, şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Ps.
136,9). Iar piatra este Hristos Domnul Care îi iubeşte pe toţi. Căci E1 a zis:
„Privegheaţi, dar, în toată vremea rugându-vă, ca să vă învredniciţi scăpa de toate cele
ce vor să fie” (Lc. 2 1, 36) peste lumea care zace sub puterea celui rău (Mt.24; Mc,13;
Lc.21). „Iată viu degrab; şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, precum va fi
fapta lui” (Apoc.22, 12). Lumea care l-a părăsit pe Dumnezeu şi s-a răsculat împotriva
Lui este iadul cel veşnic al dracilor şi nesfârşita soartă rea a tuturor păcătoşilor
nepocăiţi.
Străduieşte-te să lupţi cu sârguinţă împotriva cugetelor, fărâmă-ţi limba şi inima
spunând rugăciunea lui Iisus. Lupta cu cugetele este de fapt lupta cu demonii. Mânia
este dată să ne mâniem pe demoni şi pe cugetul ce vine de la ei. „Împărăţia Cerurilor se
sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea” (Mt. 11‚12) a zis Domnul. Întotdeauna trebuie să
ţinem minte dependenţa noastră faţă de Dumnezeu, să avem inima înfrântă şi smerită.
Smerenia aduce mântuirea fără de fapte.
Sileşte-te la rugăciunea şi la citirea Sf. Scripturi. Să te mânii pe cugetele păcătoase şi să
le omori cu rugăciunea lui Iisus. Pe nimeni să nu judeci, iar supărările din partea
oamenilor şi bolile să le rabzi fără cârtire pentru a te curăţa de păcate. Întotdeauna
învaţă-te să cugeţi la moarte. Priveghează şi roagă-te în toată vremea şi în tot locul (Lc.
21,36). Iubite frate întru Hristos, Mihail! să ştii că fără smerenie şi zdrobire de inimă,
cât şi fără o fermă convingere că fiecare din noi este cel mai rău şi cel mai păcătos
dintre oameni, fără o asemenea apreciere de sine, chiar dacă ne vom strădui să
îndeplinim datoria morală de creştin, nu ne vom învrednici de a ne împărtăşi de Duhul
lui Dumnezeu. Fericiţi cei săraci cu duhul că a acelora este Împărăţia Cerurilor. Precum
fără ciment nu se poate construi o casă, la fel şi fără smerenie toate virtuţile noastre nu
sunt primite la Dumnezeu. Aşa, Doamne: „Mărturisescu-mă Ţie Doamne al cerului şi al
pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pe ele
pruncilor” (Mt.11‚25).
Prezenţa lui Dumnezeu în Taina Sf Împărtăşanii a Trupului şi Sângelui lui Hristos este
de nepătruns. În fiecare părticică este întreg Domnul Hristos Care pătrunde în om, îl
îndumnezeieşte, îl luminează şi îl înnoieşte! Dar cum? Nu cerceta şi nu te strădui să
pătrunzi, ci crede şi te mântuieşte. Amin.
Oare ce fel de jertfe cred că pot aduce acei ce simt ură fată de preoţi? Oare ei cred că pot
fi cu Hristos? Aceşti oameni, chiar dacă s-ar fi dat pe sine la moarte mărturisindu-l pe
Hristos, păcatul lor nu s-a spălat cu sângele vărsat. Vina lor grea şi neîndreptată a
dezbinării nu se curăţă nici chiar prin suferinţe. Cel ce se află în afara Bisericii nu poate
fi mucenic. Nimeni nu dobândeşte mântuire şi viaţă veşnică în afară de acela al cărui
cap este Hristos dar ca să-L aibă drept cap pe Domnul Hristos poate doar acel ce se află
în trupul Lui care este Biserica. Cine nu se numără între mădularele lui Hristos acela nu
se poate mântui.
Diavol, în slavonă, înseamnă clevetitor. Iar toţi cei ce răspândesc clevetirea sau
defăimarea, chiar şi pe bună dreptate, sunt robii diavolului celui clevetitor. Iar cei ce
primesc clevetirile sunt robi ai robilor diavolului.
Către o fiică duhovnicească:
20
Dina! Ţi-ai pierdut soţul, nu căuta soţ, „că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul
lor” (l Cor. 7,28), scrie Sf. Ap. Pavel. Aşteaptă până îţi primeşti pensia şi apoi primeşte
chipul îngeresc împreună cu sora ta, Maria. Răsplata ta va fi adevărata şi veşnica
fericire. Căutaţi mai înainte de toate Împărăţia Cerurilor, a zis Domnul.
Vă binecuvântez să primiţi Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului Hristos.
Unde este rugăciunea şi dragostea reciprocă acolo este şi Dumnezeu. Puteţi să vă faceţi
paşapoarte şi alte documente numai dacă nu vă vor cere să vă lepădaţi de credinţa în
Hristos Dumnezeu. Domnul pe cine îl iubeşte pe acela îl şi pedepseşte aici pe pământ —
adică ne curăţă de rugina păcatului.
Eram în lagăr şi nişte oameni răi s-au gândit să-mi rupă mâna ca să nu mai pot sluji,
acelaşi lucru făcându-1 şi cu alţii. Seara târziu, au venit doi şi m-au târât într-o râpă şi
au început să-mi rupă mâna. Aveam o durere cumplită şi insuportabilă. Atunci am
început a striga cu voce tare: Doamne, salvează-mă! Tu ai spus: „Nu i se va zdrobi nici
un os” (In. 19,36)”. Şi iată că tocmai atunci trecea pe acolo un medic credincios care a
auzit strigăte şi a împuşcat în aer. Atunci ei, auzind împuşcătura, au fugit. Aşa a păstrat
Dumnezeu mâna mea pentru ca să pot liturghisi.
Dragostea unul pentru altul şi rugăciunea unul pentru altul este principala condiţie de
sălăşluire şi de petrecere în noi a Duhului Sfânt care mântuieşte neamul omenesc.
,,Bucuraţi-vă pururea întru Domnul, şi iarăşi zic:
Bucuraţi-vă!” (Filip.4,4) a exclamat Sfântul Pavel în legăturile temniţei. Bucuraţi-vă de
mântuirea veşnică, de faptul că Domnul Iisus Hristos ne-a ales pe noi pentru o viaţă
veşnică şi fericită în Domnul! Scopul şi sensul vieţii pământeşti este de a ne pregăti
pentru viaţa veşnică, pentru Împărăţia Cerurilor, prin credinţa în Domnul nostru Iisus
Hristos şi prin împlinirea evanghelicelor Sale porunci. Străduiţi-vă să vieţuiţi cu bună
conştiinţă după poruncile lui Dumnezeu. Taina vieţii este aceasta: moartea pentru cei
drept credincioşi este trecerea sau naşterea în viaţa veşnică, fericită şi fără de sfârşit, iar
pentru oamenii răi moartea este trecerea sau naşterea în viaţa iadului sub puterea
dracilor celor răi.
Există lumină şi există şi întuneric. Există dulce şi există şi amar. Sunt arome şi
miresme dar este şi putoare şi miros greu. Este raiul cu Dumnezeu şi este şi iadul cu
diavolul. „Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal.6,7) a spus Apostolul.
Mântuitorul îi iubeşte pe toţi şi îi cheamă pe toţi la pocăinţă şi la mântuire. Pe toţi
păcătoşii ce se pocăiesc îi va milui şi îi va curăţa, prin suferinţe, de toate păcatele. Unde
este smerenie, rugăciune şi dragoste, acolo este Domnul Dumnezeu. Cu smerenie şi
„răbdare vă veţi mântui sufletele voastre” (Lc. 28, 1 9).
RUGĂCIUNEA LUI IISUS
„Căci din inimă ies gânduri rele” — (Mt.15, 19).Aceste cuvinte au fost rostite de
dulcele Iisus, Domnul nostru, Puitorul de nevoinţă, Conducătorul şi Întemeietorul
lucrării unei pocăinţe adevărate. În urma căderii, după ce omul a îndrăgit propria-şi
voinţă, imperfectă şi rea, mai mult decât atotperfecta voie a lui Dumnezeu, răul a
pătruns în inima lui. Samavolnicia sau împlinirea voii personale, a îndepărtat sufletul de
la Dumnezeu şi omul a rămas doar cu slăbitele sale puteri. Era necesar să se opună
răului dar, fără harul şi ajutorul lui Dumnezeu, acest lucru era imposibil deoarece
21
mintea şi sufletul omului, îndrăgindu-şi propria voie, şi-a pierdut luciditatea, iar odată
cu ea atât capacitatea de discernere dintre bine şi rău cât şi pe cea de a raţiona,
capacitate care contribuie la descoperirea uneltirilor drăceşti.
Necunoştinţa a dat naştere îndoielii, iar de aici a rezultat tulburarea mama şi fiica tuturor
valurilor pătimaşe ce răbufnesc în inima omului. Astfel, corabia minţii şi a sufletului se
scufundă necontenit în marea neliniştii sufleteşti, înecându-se din cauza voii proprii.
Toate acestea se petrec în om din cauza întunecimii minţii.
Inima s-a umplut cu deprinderi sau obişnuinţe nefireşti, cu patimi, iar acestea din urmă,
înrădăcinându-se în ea, s-au contopit cu întreaga fiinţă a omului şi au început să-1 atragă
pe acesta, împotriva voinţei raţiunii şi a inimii sale, la o viaţă împătimită,
necorespunzătoare lui. Satana, fiind vinovatul şi începătorul întunericului, nu a pierdut
ocazia de a-şi face apariţia, cu toată puterea, în raţiunea deja întunecată şi în inima
împătimită. Astfel, lăcaşul dumnezeiesc al inimii s-a arătat întinat de necurăţia
patimilor. Omul, persistând în starea de cădere, sufletul şi raţiunea s-au strămutat de la
firesc şi au trecut în starea cea mai de jos a firii.
Ieşirea din această stare gravă doar cu propriile forţe este imposibilă. Patimile au primit
puterea firescului pentru care fapt Satana, fiind mult mai puternic şi mai viclean în
comparaţie cu raţiunea lipsită de experienţă, interceptează orice intenţie omenească de a
face binele. De aceea, adesea omului i se pare că săvârşeşte o faptă bună dar, în
realitate, culege roadele ce apar sub forma unor patimi sporite. Astfel se întâmplă că
omul îşi pierde nădejdea mântuirii şi părăseşte osteneala, iar uneori, ceea ce este şi mai
grav, ajunge la sinucidere.
Se cuvine a şti că omul ajunge într-o asemenea stare de deznădejde atunci când încearcă
să lupte cu propriile forţe şi nu cu ajutorul Numelui lui Dumnezeu. Cel ce şi-a pus
nădejdea în Domnul, acela va birui cu puterea Lui, iar dacă este învins, se ridică din nou
şi luptă până la sfârşit.
De acest întuneric al necunoştinţei, omenirea a fost cuprinsă până la venirea în lume a
lui Hristos. Oamenii se chinuiau, tulburându-se neîncetat şi, mâhnindu-se cu toată fiinţa
lor, cereau ajutor de la Dumnezeu. Atunci, Milostivul Dumnezeu a îndeplinit ceea ce a
spus în momentul izgonirii strămoşilor noştri din Rai şi anume că: sămânţa femeii va
zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15). Hristos a fost zămislit în pântecele Fecioarei, S-a
născut şi a luat asupra Sa greutatea păcatului întregii omeniri, luptându-se cu el. Cel ce a
fost Puitorul de nevoinţă, a învăţat omenirea în ce mod se poate discerne binele de rău şi
cum să fie dusă lupta cu diavolul. Atotbiruitorul a învins puterea vrăjmaşului ca omului
să-i fie mai clar cum să lupte ca să-i biruiască pe draci, precum şi propriile-şi patimi.
Dracul, care încă de la început este ucigaş viclean şi crud, şopteşte în inima omului
orice răutate, iar mai apoi se ascunde. Astfel omul, fiind înşelat, primeşte acestea ca
fiind propriile lui gânduri, aducând această otravă în inima sa. Aceasta ne arată şi
Dumnezeu, când spune că: „Din inimă ies gânduri rele” (Mt. 15, 19), gânduri care
spurcă mintea şi sufletul, lipsindu-le de paşnica orânduire care le este firească. Este
necesară opunerea la rău încă din momentul apariţiei lui, când încă se află în faza de
concepere sau în starea lui de concepere. Cât timp răul nu s-a înrădăcinat, el poate fi
tăiat uşor. Doar să fie depistat. Acest lucru se poate săvârşi doar prin dulcele Nume al
Domnului Iisus.
Răul ce vine din inimă este născut de începătorul răutăţii, care este diavolul. Iar
diavolul, măgulitor şi viclean, concentrarea urâciunii, înşelându-1 pe om cu tot felul de
22
cugete, are şiretlicul de a-i promite fiecăruia aceea spre ce are o atracţiei deosebită şi
pătimaşă. Şi tot el, fiind un viclean plin de cruzime, se apropie de om în modul cel mai
fin şi subtil, depăşind întotdeauna mintea omenească cu această subtilitate. Ascunzânduşi
prezenţa, îşi impune cugetele născute de el drept gânduri şi-1 face pe om să creadă că,
de fapt, ele îi aparţin lui însuşi. Iar omul, înşelat fiind, devine întru totul supus
diavolului, fiind sortit pierzării veşnice, dacă Dumnezeu nu-1 va apăra cu harul Său.
Viclenia diavolului, prin subtilitatea ei, depăşeşte raţiunea umană, şi de aceea este
imposibil şi inutil ca omul să lupte prin propriile sale forţe cu vrăjmaşul care acţionează
în inimă, prin patimi. Cât timp omul nu va avea putere de la Dumnezeu, nu va fi în stare
să lupte împotriva puterii vrăjmaşului. Dar, pentru aceasta, este nevoie să treacă prin
diverse încercări, să-şi însuşească tactica luptei, asupra acestuia [a diavolului- n.n.] şi a
învingerii lui cu ajutorul ispitelor îngăduite de harul Iui Dumnezeu. Acestea însă sunt
posibile doar atunci când omul îl va urma pe Hristos întru toate, luptând şi biruind răul
cu puterea harului dumnezeiesc, care întotdeauna lucrează prin rugăciune. Harul îl
protejează pe cel ce se roagă, îl conduce şi îi oferă ceea ce îi este de folos, ferindu-1 de
rău.
Întreaga omenire de până la venirea lui Hristos pe pământ, era învăluită în întunericul
necunoştinţei, şi oamenii mureau în acel întuneric neaflând adevărul, apăsaţi fiind de
diavolul, care năştea răul în inimile lor. Hristos, prin moartea Sa călcând moartea, a
zdrobit temniţele iadului şi a dăruit tuturor posibilitatea să se mântuiască cu ajutorul Său
şi, ca un Atotputernic, i-a scos din iad pe cei drepţi. Toţi Sfinţii Părinţi, recunoscând
neputinţa omenească şi văzând atotputernicia lui Dumnezeu, care învinge răul şi pe
diavol, şi având dorinţa de a-L urma pe Hristos pentru împlinirea voii Tatălui Ceresc, şi
ştiind prin descoperire dumnezeiască de unde îşi are răul originea, nicidecum nu
porneau pe calea mântuirii cu propriile lor puteri. Ei toţi lucrau asupră propriei mântuiri
cu puterea harului dumnezeiesc, ridicându-se împotriva răului încă din momentul
conceperii lui şi distrugându-1 cu puterea Numelui Domnului Iisus Hristos. Iar Domnul,
care mereu este chemat în rugăciune, învinge răul, linişteşte duhul omului, restabileşte
pacea lăuntrică şi dispune mintea spre o petrecere continuă în rugăciune. Mai jos vom
vorbi despre felul cum să folosim, în modul cel mai desăvârşit, Numele Domnului Iisus
Hristos împotriva răului, acest Nume cu care Sfinţii Părinţi ieşeau învingători în lupta cu
diavolul.
Sfânta Biserică are multe rugăciuni şi toate sunt bune pentru izgonirea vrăjmaşului.
Puterea rugăciunii însă depinde de puterea minţii, de experienţa în cunoaşterea
înşelăciunilor drăceşti, de puterea de a discerne între bine şi rău, şi mai depinde şi de
capacitatea neîmprăştierii în timpul rugăciunii. Mintea noastră slabă nu are capacitatea
de a-şi concentra în totalitate atenţia la rugăciune, pentru că s-a obişnuit să trăiască o
viaţă a simţurilor şi a sentimentelor, astfel încât, şi în timpul rugăciunii, ea visează spre
lucrurile simţitoare care îi sunt caracteristice. De aceea omul stă doar cu trupul în faţa
icoanei dar mintea şi inima rătăcesc mereu în altă parte. Atenţia, nedeprinsă să stea la
rugăciune, se împrăştie şi astfel mintea nu are capacitatea de a se controla, iar limba nu
poate să pronunţe liber cuvintele rugăciunii din cauza multitudinii şi diversităţii lor.
Deci lucrul nu merge, iar dacă se mişcă totuşi, se face foarte lent. Cunoscând toate
acestea, Sfinţii Părinţi, învăţătorii şi lucrătorii adevăratei pocăinţe, şi-au ales drept armă
principală rugăciunea lui Iisus care are puţine cuvinte şi care este primită de la Duhul
Sfânt, acordându-i prioritate în faţa celorlalte rugăciuni. Toate rugăciunile existente în
23
Biserica Ortodoxă sunt lucrătoare şi mântuitoare însă rugăciunea „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul Iui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, care cuprinde în sine
Numele Domnului Hristos, precum şi rugăciunea păcătosului care se pocăieşte, a atras
mereu mintea celor ce vor să se mântuiască. Unii dintre Sfinţii Părinţi spuneau neîncetat
rugăciuni scurte dar majoritatea, se ocupau în mod preferenţial cu rugăciunea lui Iisus.
Oricine doreşte să slujească Domnului prin lucrarea rugăciunii lui Iisus, datorită faptului
că este scurtă are posibilitatea să o deprindă fără a-şi obosi limba care mai apoi va
atrage la sine mintea şi simţurile. Esenţa lucrării acestei rugăciuni constă în alungarea
gândurilor care ies din inimă şi, totodată, în a nu permite să pătrundă în aceasta
gândurile şi dorinţele pătimaşe care vin dinafară, pentru a deprinde astfel mintea să-şi
amintească continuu de Dumnezeu, care este în tot locul, să spună rugăciunea
permanent şi să fie atentă doar asupra ei, preferând-o în locul celorlalte gânduri care au
pentru ea un caracter firesc. Aceasta îl va aduce pe om, cu timpul, la ceea ce „ochiul n-a
văzut, urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit”(1 Cor. 2,9). Prin această
lucrare, inima omului devine locaşul Sfintei Treimi.
Lucrarea rugăciunii lui Iisus, numită de Sfinţii Părinţi trezvie, trebuie să constituie
esenţa vieţii monahale. Ea ar fi binevenită şi la mireni, deoarece fără a avea mintea în
permanenţă la Dumnezeu, nu este cu putinţă a te mântui.
O astfel de lucrare, care se pare simplă la prima vedere, aşa cum este de pildă citirea
unei rugăciuni scurte, s-a dovedit în realitate a nu fi atât de uşoară. Această rugăciune
are diferite trepte, ele fiind următoarele: rugăciunea vorbită, rugăciunea minţii,
rugăciunea minţii din inimă lucrătoare, rugăciunea inimii de sine mişcătoare, rugăciunea
inimii curată şi rugăciunea văzătoare. Fiecare treaptă trebuie să fie explicată de cineva
care are experienţă. Experienţa, în cazul dat, este foarte necesară, deoarece prin lucrarea
lăuntrică Dumnezeu rânduieşte mântuirea noastră, dându-i omului, prin rugăciune, la
momentul potrivit, din harul Său, tot ceea ce-i este necesar. Este mare nevoie de un
povăţuitor cu experienţă, de un Stareţ învăţător, care a depăşit fazele de început ale
rugăciunii precum şi faza cea contemplativă (văzătoare) şi care poate, liber şi
invulnerabil [la atacurile drăceşti n.n.], să-şi ajute ucenicul să treacă prin toate ispitele.
Cel iscusit cunoaşte din propria-i experienţă ce ispite şi în ce timp pot veni asupra celui
ce-şi doreşte mântuirea şi orice ispită o va putea preîntâmpina cu un sfat, indicându-i ce
şi cum să facă pentru a evita greşelile, îi va explica cum să demaşte sau să descopere
viclenia diavolului atunci când acesta atacă din „stânga”, sau se apropie „din dreapta”,
îmbrăcând masca binelui. Însă, din păcate, unii nu au timp şi nici dorinţă să se exerseze
cu mintea, cu cuvântul şi cu inima, în această mare lucrare, iar alţii, având dorinţă, nu
cunosc cum să se apropie de ea. Unii însă încearcă această lucrare dar lucrează după
simţuri, exersând cu mintea cea trupească, ducând o viaţă după voia lor şi după cum îi
duce mintea, gândind în sine că petrec o viaţă duhovnicească. Aceştia nu ştiu că
adevărata viaţă duhovnicească începe din marea milă a lui Dumnezeu doar atunci când
omul se lasă în totalitate în voia Celui Atotputernic. Acest lucru va fi posibil doar după
curăţirea minţii de întunecime şi a sufletului de patimi. Dar, până a ajunge la aceasta,
omul nu duce o viaţă duhovnicească ci conformă înţelepciunii omeneşti, adică după
învăţătura minţii trupeşti, chiar dacă el cunoaşte întreaga teorie a teologiei creştineşti şi
este mare în ochii oamenilor. Unii ca aceştia nimeresc adesea şi se încurcă în plasele
înşelării muncii trupeşti şi, ceea ce este mai grav, îi consideră pe adevăraţii purtători ai
raţiunii duhovniceşti ca pe unii care nu gândesc drept. Aceştia, care se roagă doar după
24
cartea de rugăciuni, îi consideră pe cei ce lucrează rugăciunea minţii ca pe unii ce au
căzut în înşelare. În realitate însă ei însăşi sunt înşelaţi. Ei nu merg spre mântuire, ci se
îndepărtează de ea. Sfinţii Părinţi din vechime, mari lucrători ai lucrării lăuntrice, au
scris multe despre rugăciunea lui Iisus. Ei însă încep descrierea acestei lucrări de la
înaltele trepte de rugăciune contemplativă, adică descriu rugăciunea inimii de sine
mişcătoare, omiţând fazele începătoare. Sunt puţini aceia dintre ei care vorbesc despre
rugăciunea minţii din inimă lucrătoare şi despre ispitele care vin din partea imaginaţiei.
Toţi Părinţii au scris pe scurt şi într-un fel ascuns despre aceasta. De ce? Când Sfinţii
Părinţi au scris despre rugăciunea lui Iisus erau mulţi lucrători experimentaţi a ei şi nu
era nevoie de o descriere a fazelor începătoare, pentru că pe aceştia [adică pe începătorin.
n.] avea cine să-i îndrume. Ba, mai mult decât atât, a citi scrierile despre această
lucrare, era în putinţă şi unei persoane nepregătite, dar ca să se folosească avea
posibilitatea doar cea pregătită într-un fel ascuns. Cel pregătit înţelege ce-i este de folos
şi dintr-o scurtă scriere. Nu toţi înţeleg că rugăciunea duhovnicească începe să lucreze
în om numai după ce el începe să împlinească întru totul voia lui Dumnezeu. Până la
acest moment, rugăciunea poate fi doar lucrătoare. Amarnic se înşeală cei ce o primesc
ca fiind drept duhovnicească. Dacă lucrarea neterminată a minţii trupeşti se consideră
drept duhovnicească aceasta este o mare înşelare şi un mare necaz. În timpul de faţă,
aproape că nu au mai rămas lucrători cu experienţă. Oricine care şi-ar dori să practice
rugăciunea, deja de la bun început este supus unor îndoieli în privinţa corectitudinii şi a
reuşitei acţiunilor sale.
Ostenindu-se puţin şi neobţinând roadele dorite, el renunţă la această sfântă lucrare, iar
uneori o şi huleşte. Astfel omul îşi pierde capacitatea de a fi posesorul unei raţiuni
cereşti, arătată pe pământ de Hristos: „răsărit-a lumii, lumina cunoştinţei”. Iar această
pierdere duce spre o scufundare în acel întuneric al raţiunii, în care a fost omenirea până
la venirea lui Hristos.
Când este pierdută capacitatea de a-L slăvi pe Dumnezeu cu raţiunea, atunci E1 e slăvit
doar cu gura însă cuvintele fără participarea raţiunii nu aprind inima ci o răcesc.
Aşa şi eu, cu toată neputinţa mea, vărsând lacrimi şi zdrobindu-mă de această lipsă de
forţă a mea, îmi doream totuşi ca să continue această proslăvire a lui Dumnezeu şi să nu
se micşoreze ci, din contra, să se mărească numărul celor ce-şi gătesc inimile spre a fi
lăcaş Domnului.
Celor ce-şi doresc să-L slăvească pe Dumnezeu, eu am îndrăznit să le spun aceste
cuvinte, nu cu scopul de a-i învăţa, ci sub forma unei povăţuiri frăţeşti, şi să le ofer şi lor
tot ce am, din sărăcia mea.
Neîncrezându-mă în puterile mele, ci nădăjduind doar în nemăsurata putere a Domnului
meu, lepădând propria înţelepciune şi tot ceea ce nu are temei în Sfânta Scriptură sau în
scrierile pline de harul lui Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi, care au cunoscut din
experienţă cum să-şi trăiască viaţa în pocăinţă, voi expune toate acele lucruri de care am
avut şi eu cândva o mare nevoie, fiindu-mi practic necesar orice cuvânt scris aici.
Bineînţeles că aici nu este expus totul, ci doar laturile cele mai importante, cu care se va
confrunta fiecare lucrător al pocăinţei. Tot ce poate fi în afară de cele scrise aici este
auxiliar, şi nu este păgubitor pentru suflet.
Primeşte, Doamne, această osteneală, pentru slava Numelui Tău, şi luminându-i la
această lucrare pe cei însetaţi de adevărul Tău, ajută-i să o săvârşească cu vrednicie spre
mântuirea sufletului.
25
Când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre
ispită” (Is. Sirah 2,1). Să ştii că, de vei merge după Dumnezeu, şi dacă vei urma
învăţăturile Lui cele dumnezeieşti, atunci în această cale te vor întâmpina multe ispite.
Trupul, lumea şi diavolul îţi sunt vrăjmaşii tăi dar, adesea, tu însuţi îţi eşti un duşman nu
mai puţin periculos decât aceştia. De acum înainte refuzând să urmezi momelii voinţei
tale, te desparţi de viaţa paşnică şi îţi alegi necontenita luptă. Începând a lucra
rugăciunea lui Iisus, pregăteşte-te nu către o viaţă paşnică, ci către suferinţa a diferite
necazuri pricinuite de trup, lume, diavol şi de propria iubire de sine. Necazurile vin din
interior şi din afară, dar intensitatea lor este oprită de harul lui Dumnezeu, care nu
permite a-1 întrista pe cel ce merge pe calea mântuirii mai mult decât îi stă în puteri.
Necazurile sunt îngăduite în dependenţă de tăria sufletului şi a minţii, dar nu de voinţa
viclenilor diavoli. Sub asemenea conducere a harului, omul dobândeşte răbdare şi învaţă
să se lase în voia lui Dumnezeu pentru a se întări şi a nu cădea în lupta ce-1aşteaptă. E1
acumulează experienţă, deprinde stăruinţa în rugăciune, iar în urma încercărilor
primeşte cunoştinţă şi înţelepciune. Dacă cu adevărat îţi doreşti să gândeşti necontenit la
Dumnezeu şi să vorbeşti neîncetat cu E1 prin rugăciune, ca şi cu un prieten faţă în faţă,
atunci roagă-te ca Domnul să-ţi trimită un îndrumător neînşelat şi cunoscător al
rugăciunii pline de pocăinţă şi încercat în lupte. Rari sunt acei îndrumători cu
experienţă, dar cu darul lui Dumnezeu s-au mai păstrat şi mai sunt şi în vremea noastră.
Deci caută-1 cu osârdie pe unul ca acesta, şi cere cu lacrimi de la Dumnezeu ca E1 să ţi-
1 arate pe cel ce cunoaşte nerătăcită cale a Pocăinţei. Dar ţine minte, frate sau soră, că
nu este bine să cauţi un făcător de minuni. Să nu priveşti la exterior, ci să-1 cauţi pe cel
ce cunoaşte adevărata luptă şi adevărata viaţă duhovnicească, ca unul care are
înţelepciunea cea duhovnicească şi care a descoperit tainele Împărăţiei Cerurilor. Caută-
1 pe cel ce ar putea să te ducă în Împărăţia lui Dumnezeu, care este înlăuntrul tău, ca
unul ce a trecut prin ispite şi a cunoscut înşelăciunea diavolească, cu toate cursele ei. Un
astfel de om înduhovnicit cunoaşte acea greutate din inimă care este din cauza patimilor
aţâţate de diavoli. E1 ştie, şi îţi poate oferi ajutorul în orice necaz, şi te poate izbăvi de
orice greutate născută în urma tulburărilor. Trebuie să te încrezi cu devotament într-un
astfel de om, precum te încrezi lui Dumnezeu, deoarece unul ca acesta este condus de
Însuşi Dumnezeu. Dacă Domnul îţi va descoperi un astfel de învăţător, atunci apropie-te
de el cu toată inima şi nu îndrăzni vreodată să-1 trădezi sau să-i calci cuvântul să-1
consideri ca pe Hristos şi să ştii că despre aceasta Sfinţii Părinţi au spus astfel: „Dacă îl
vei vedea pe învăţătorul tău dormind sau stând întins, bând sau mâncând, vorbind sau
făcând altceva, atunci din cauza puţinătăţii sufletului să nu te sminteşti, deoarece pentru
lucrarea pe care el o are îi este plăcut lui Dumnezeu, şi toate acelea nu îl vor păgubi”.
Din toate acestea să înţelegi următorul lucru, şi anume că el judecă faptele tale, şi nu tu
pe ale lui, şi că tu ai nevoie de el şi nu el de tine. E1 duce toate neputinţele tale şi îţi
rabdă samavolnicia, iar tu îi eşti ca o povară, pe care o duce din dragoste către tine. În
el, care a ajuns la adevărata raţiune duhovnicească, lucrează Însuşi Dumnezeu, care
trăieşte în inima lui. Voia lui întotdeauna îi este plăcută lui Dumnezeu, deoarece el
trăieşte după voia Acestuia. E1, asemenea sfinţilor Apostoli, face lucrarea mântuirii
oamenilor. Aşadar, primeşte de la el şi ceea ce nu-ţi convine, împlineşte-le şi păzeşte-le
ca pe o comoară de neînlocuit. Defăimările, ironiile şi tot ceea ce îţi strâmtorează voia,
primeşte-le cu dragoste, pentru că prin toate acestea, el îţi vindecă rănile sufletului, îţi
taie voia şi îţi înviază mintea şi sufletul din moartea păcatului. Învăţătorul tău deja şi le26
a înviat pe acestea, cu puterea lui Dumnezeu, curăţindu-şi inima de patimi şi de draci
şi pregătindu-şi-o spre a petrece în ea Sfânta Treime. „Şi la el vom veni, şi locaş la
dânsul vom face locaş” (In. 14, 23). Un astfel de învăţător este înţeleptul înţelepţilor, la
fel ca un mare filozof, chiar dacă nu şi-a însuşit ştiinţele laice. E1 este un adevărat
Teolog, care teologhiseşte necontenit, deoarece trăieşte în Domnul şi după Domnul. Aşa
sfătuiesc şi aşa binecuvântează Sfinţii Părinţi: de a te afla sub povăţuirea unui
îndrumător iscusit, de a nu-ţi face griji şi a împlini necondiţionat toate sfaturile lui.
Iar tu, părinte îndrumător şi povăţuitor, în înţelepciunea ta cea duhovnicească,
cercetează-te mai întâi şi convinge-te că ai raţiune cu adevărat duhovnicească, raţiune
luminată de Duhul Sfânt şi întărită de Dumnezeu, pentru a putea să petreci în Domnul
cu deplină pace sufletească şi să oferi învăţături folositoare fiilor duhovniceşti pe care-i
păstoreşti, conducându-i, fără de rătăcire, pe calea cea cu spini a pocăinţei, către
adevărata înţelepciune a duhului. Iar dacă tu, povăţuitorule, nu ai adevărata raţiune, dar
ai o cunoştinţă adevărată care vine din lăsarea în întregime în voia lui Dumnezeu, apoi
şi atunci îţi vei putea conduce fiii pe calea pocăinţei. Iar în lucrurile adevăratei
înţelepciuni duhovniceşti să te conduci doar pe tine însuţi, dar a conduce şi pe alţii să te
abţii, deoarece nu ai încă adevărata raţiune. Acela ce nu are raţiunea adevărată şi
cunoştinţe adevărate, nu are capacitatea de a-i conduce pe alţii. Aceasta ar fi destul de
periculos, deoarece unul ca acesta de-abia păşeşte pe calea pocăinţei. Să se ştie că cel ce
se află pe calea pocăinţei încă nu a ajuns la mântuire. Cel ce se află pe cale, mai
săvârşeşte greşeli şi adesea adevărul îl ia drept minciună, iar minciuna drept adevăr. Cel
ce nu a dobândit cunoştinţele adevărate, nu poate să-i înveţe pe alţii, chiar dacă are
studii teologice. E1 însuşi se află sub influenţa patimilor, care-1cuprind, şi atunci cum ar
putea el să izbăvească pe cineva de patimi? Cel ce nu înţelege şi nu cunoaşte adevărul,
în loc de folos îi creează ucenicului numai piedici. Unii ca aceştia se consideră pe sine
conducători vrednici, dar în realitate îi duc la pierzare pe cei păstoriţi şi, ceea este mai
rău, îi consideră pe adevăraţii învăţători ai înţelepciunii dumnezeieşti ca fiind înşelaţi,
îndepărtându-i pe fii de la îndrumătorii cei iscusiţi, fiind întru totul afectaţi de înşelarea
patimilor şi a păcatului.
Frate sau soră! Dacă te-ai rugat mult lui Dumnezeu să-ţi trimită şi ţie un îndrumător şi
nu l-ai primit pe el, dacă l-ai căutat insistent şi nu l-ai aflat (deoarece au rămas puţini în
zilele noastre), nu deznădăjdui căci „la oameni aceasta e cu neputinţă, iar la Dumnezeu
toate sunt cu putinţă” (Mt. 19,26). Nădăjduieşte în Domnul cu hotărâre, fără să te întorci
de pe calea lucrării rugăciunii, ci să ai credinţa că Domnul este alături de cei ce-L
cheamă pe E1, şi urmează celor scrise aici. Domnul te va lumina cu dorinţă spre
osteneala rugăciunii şi, prin aceasta, va adeveri chemarea ta spre această lucrare, căci ea
este plăcută lui Dumnezeu şi El Însuşi îţi va ajuta să pui început. E1 îţi vine în ajutor de
fiecare dată atunci când rosteşti rugăciunea, fiecare cuvânt din ea spunându-se cu
ajutorul Lui. În momentul rugăciunii, E1va fi alături de tine şi te va privi. Pretutindeni şi
întotdeauna, cu harul Său, care vine prin rugăciune, E1 te va sprijini, te va învăţa şi te va
înţelepţi, pedepsindu-te şi miluindu-te. Aplicându-ţi pedeapsa, E1 îşi arată dragostea Sa
de Părinte faţă de tine. E1 te va pedepsi, dar totodată te va primi ca pe un fiu, pentru ca
tu să devii încercat. E1 va lua în seamă faptul că Î1 iubeşti şi îţi dovedeşti dragostea
fiind mereu cu gândul la E1. După măsura stăruinţei tale în rugăciune, stăruinţă ca
mintea să persiste în ea, stăruinţă ca să participe şi inima la ea, Dumnezeu îţi va ajuta cu
harul Său să deprinzi rugăciunea şi să te îndepărtezi de la păcat. Această lucrare este
27
îmbinată şi cu dificultatea de a te deprinde să te supui, asemenea unui copil, în faţa lui
Dumnezeu. Nu te întrista însă de acest lucru; important este să nu ajungi la deznădejde
şi să renunţi la rugăciune. Domnul îţi va trimite ajutorul Lui şi îţi va trece întristarea.
Dacă lucrarea rugăciunii ţi se va părea fără de folos, atunci să alungi aceste gânduri cu
cea mai mare hotărâre, deoarece nu se poate ca rugăciunea să nu aducă roade şi folos.
Dacă ni se pare că ea este neroditoare, aceasta este rezultatul neştiinţei noastre, fiindcă
omul nu înţelege în ce constă roada rugăciunii, căci rodul începe a se coace sub
influenţa harului. Prin osteneala în rugăciune se reîntorc în suflet toate virtuţile, şi
aceasta se petrece în mod nevăzut. Lucrarea omului constă în aceea de a nu renunţa
niciodată la rugăciune, ci de a stărui în măsura puterilor sale, impunându-şi să facă
această lucrare. În toate celelalte, să-ti pui nădejdea în Domnul şi să te supui voii Lui,
aşteptând de la El milă. Atunci Domnul va lucra în rugăciune cu harul Său şi va da toate
cele de folos celui ce se roagă, pe măsura străduinţei acestuia.
În lucrarea rugăciunii o mare importanţă o are densitatea ei şi gândul continuu la
Dumnezeu. Treptat, se va concentra şi atenţia minţii, ceea ce de fapt constituie roada
rugăciunii. Odată cu concentrarea atenţiei, omul începe să descopere în sine tot răul ce
vine din inima în care locuieşte vrăjmaşul care aprinde patimile. Răul apare în cugete, în
dorinţe, dar mintea însetată de mântuire nu trebuie să bage în seamă cugetele, ci să le
curme, fiind atentă doar la rugăciune. Astfel patimile îşi pierd puterea. Aceasta este
lupta. Omul care se pocăieşte nu observă roadele rugăciunii. Aceasta rânduieşte darul
lui Dumnezeu în taină, spre folosul omului, pentru că omul cade foarte repede în părerea
de sine. Celui ce se roagă i se pare că stă pe loc, sau că devine şi mai rău de cum a fost.
E1 continuă să se roage şi îşi vede insuccesul, care de fapt nu există. Cugetele sunt
alungate iarăşi şi iarăşi de rugăciune, datorită căreia mintea depistează şi mai multe, iar
omul care se află într-o asemenea luptă începe să se smerească, învaţă să se lase în voia
lui Dumnezeu şi tocmai aceasta este anume aceea de ce este nevoie. Tot ceea ce este
mântuitor pentru om este rânduit de harul lui Dumnezeu, drept răspuns la dorinţa lui de
a se mântui, la silirea lui spre rugăciune, şi într-o astfel de măsură a impunerii se ajunge
la reuşită atât în rugăciune cât şi în calea mântuirii.
Marea lucrare a rugăciunii este împlinirea cuvintelor lui Hristos: „De nu se va naşte
cineva de sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,3), deoarece lucrarea
rugăciunii duce la o renaştere totală, din nou, a omului prin puterea harului. Omul în
nici un caz nu trebuie să lase rugăciunea. Diavolului, care în mod tainic lucrează în
inimă, îi este frică de rugăciunea atentă, deoarece ştie că prin aceasta se descoperă
minţii omeneşti toate vicleşugurile lui. Când omul se ţine de rugăciune şi de Numele lui
Hristos, atunci el se convinge că fără acestea nu mai poate trăi, deoarece cugetele de la
vrăjmaş pun stăpânire într-o clipă pe minte şi o înrobesc cu patimile. Omul nu are cu ce
se mândri, pentru că orice reuşită nu-i aparţine lui, ci harului. Dar şi aceste reuşite nu
sunt nişte realizări ale desăvârşirilor duhovniceşti, ci doar nişte curăţiri ale mintii de
întunecime, o curăţire a sufletului de patimi şi o experienţă în luptă. Neînţelegând toate
acestea, omul tinde întotdeauna spre mărirea de sine, neţinând seama că mintea lui este
învăluită de întunericul necunoştinţei. Aşa că, frate sau soră, ia aminte la acestea când
vei purcede spre începerea acestei sfinte lucrări capabilă de a-1 sfinţi şi lumina pe om.
Chiar dacă ţi se va părea foarte dificil, începând, puneţi drept scop să dedici acestei
lucrări a rugăciunii întreaga ta viaţă. Grea este calea nevoinţei, dar dulce-i raiul şi
minunat este Mirele sufletului, Hristos Dumnezeu, calea lucrării rugăciunii fiind, de
28
fapt, calea spre E1. Ţine minte frate sau soră, indiferent de cât de mari vor fi ispitele
şi înspăimântătoare îţi vor părea ele, în nici un caz să nu te mâhneşti şi să nu
deznădăjduieşti, ci să-ţi concentrezi atenţia asupra rugăciunii pe care o zici. Rugăciunea
este toiagul pe care, sprijinindu-se, omul stă hotărât. Iar de se va îndrepta spre cugete
sau dorinţe şi va fi atras de ceea ce vede în vis, sau de ceva din lumea înconjurătoare,
atunci, amintindu-şi de rugăciune, o va spune şi va căpăta linişte şi har, continuând
astfel să meargă înainte.
Sfinţii Părinţi, numesc rugăciunea, inclusiv pe cea a minţii, „maica virtuţilor”, pentru că,
cu cât omul va înainta în rugăciune, cu atât va avea loc înaintarea şi în celelalte virtuţi.
Precum o mamă îşi hrăneşte pruncii, tot aşa şi rugăciunea hrăneşte toate virtuţile. De
aceea această lucrare este, în esenţă, însăşi viaţa cea mântuitoare, aducând mintea şi
sufletul la înalta înţelepciune dumnezeiască. Când Duhul Sfânt va străpunge rugăciunea,
atunci toate virtuţile vor fi conduse de către acesta. Dar pentru un asemenea dar trebuie
să ne ostenim. Omul fiind ocupat cu rugăciunea, petrece cu gândul la Dumnezeu, iar
gândul la Dumnezeu dă mărturie despre dragostea faţă de E1. Astfel omul lucrând
rugăciunea se pocăieşte de păcatele sale, recunoscându-se păcătos. E1 luptă cu răul, însă
nu cu puterea lui ci cu Numele lui Dumnezeu, recunoscându-şi prin aceasta neputinţa sa
şi slăvind astfel puterea lui Dumnezeu. Rugăciunea îi deschide omului ochiul minţii
duhovniceşti şi îi descoperă atât greşelile care se ascund în inimă, cât şi neputinţele sale,
pentru ca acesta să ajungă la smerenie. Omul îşi cunoaşte neputinţa sa în lupta cu răul, şi
începe mai insistent să-şi ţină mintea în rugăciune şi să se lase întru-totul în voia lui
Dumnezeu. Iarăşi şi iarăşi chemându-L în rugăciune pe Dumnezeu pentru a-L apăra de
adversarul său diavolul, omul îşi aminteşte de moarte, deoarece lupta cu păcatul este în
strânsă legătură cu gândul la moarte. „Păcatul înseamnă moarte” şi gândul la păcat,
aduce şi gândul la moarte; încredinţându-se că prin rugăciune se biruieşte păcatul, omul
primeşte prin ea curaj. Rugăciunea este ajutor în înfruntarea ispitelor, şi ne face să
înţelegem că atât ispitele cât şi necazurile devin în cele din urmă aducători de cunoştinţe
şi de mântuire. La fel şi celelalte virtuţi, chiar şi dragostea, se desăvârşesc cu ajutorul
rugăciunii. Sfinţii Părinţi, mari lucrători ai lucrării lăuntrice, văzători ai adevăratelor
taine ale lui Dumnezeu, au numit rugăciunea toiag, oferindu-ne cu convingere
următoarea explicaţie: „Cel ce se va sprijini pe toiagul său, care este rugăciunea, acela
nu va cădea, iar dacă va cădea nu se va zdrobi, ci se va ridica şi va merge mai departe”.
Aşa spun Sfinţii Părinţi că atâta timp cât Satana caută prilej de a face tulburare în
suf1etul omului, mintea lui trebuie să petreacă în rugăciune şi el să nu-şi piardă pacea,
pentru că astfel concentrându-şi atenţia la rugăciune va birui pe vrăjmaş şi va merge în
pace, mai departe, însoţit de rugăciune. Toate acestea, indiferent de sărăcia şi neputinţa
mea cât şi de incapacitatea de a înţelege multe dintre ele le-am încercat şi eu, de
nenumărate ori.
RUGĂCIUNEA VORBITĂ
Începutul lucrării rugăciunii lui Iisus, la fel ca şi orice altă rugăciune, este cuvântul.
„Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” aşa
strigă omul către Dumnezeu de câte ori îşi face pravila de dimineaţă şi de seară, oriunde
s-ar afla, indiferent de poziţie sau loc, procedând întocmai cum îl va sfătui părintele
29
duhovnic. Dar dacă acesta lipseşte, atunci trebuie să te străduieşti ca oricând şi
oriunde să petreci în rugăciune.
La pravila citită din cartea de rugăciuni, dimineaţa şi seara, poţi să rosteşti de cinci sute
de ori rugăciunea lui Iisus. Spune-o în măsura posibilităţilor tale, cu atenţie, procedând
în felul următor: înainte de pravilă, fă treizeci şi trei de metanii, iar când vei începe să
zici rugăciunea lui Iisus, atunci, după fiecare sută, să faci trei metanii, iar după zece o
închinăciune. După ce ai săvârşit întreaga pravilă, faci iar treizeci şi trei de metanii.
Când nu mai ai putere şi eşti slăbit, poţi să renunţi la metanii, sau să le înlocuieşti cu
închinăciuni, sau numai să te închini (să-ţi faci semnul crucii), şi fiind atent la ceea ce
zici, fără a te tulbura, să-ţi continui rugăciunea. În ajunul sărbătorilor mari, şi chiar în
ziua lor, metaniile pot fi înlocuite cu închinăciuni.
Dacă va apărea necesitatea de a adăuga la cele cinci sute de rugăciuni încă una, două,
trei, patru sau chiar cinci sute, se permite şi aceasta, iar ceea ce se citeşte din carte s-ar
putea să se reducă. Poţi rosti câte o mie dimineaţa şi seara. Deci, dacă va apărea nevoia
şi mai mare de rugăciune, atunci poţi să mai adaugi, iar din pravilă poţi să mai reduci.
Dacă va apărea o dorinţă şi mai aprinsă şi o necesitate lăuntrică de a lucra rugăciunea lui
Iisus în locul rugăciunilor de seară şi de dimineaţă, să nu alungi această dorinţă. De fapt,
pravila pe care o faci după cartea de rugăciuni ai putea să o rezumi doar la rugăciunile
de dimineaţă şi de seară, iar restul să nu le spui pentru a căpăta deprindere în această
rugăciune a lui Iisus. Făcând astfel, în mod treptat mintea începe să se adune şi să
deprindă simţul rugăciunii. În timpul când îţi faci pravila să ai grijă să nu laşi
rugăciunea lui Iisus. Dar pentru aceasta adaptează-te, căutând orice posibilitate de a te
feri de vorbirea deşartă şi aranjându-ţi, într-un mod corespunzător viaţa şi lucrurile.
Acest lucru pare simplu. Ce poate fi mai uşor decât a repeta aceleaşi cuvinte ale unei
scurte rugăciuni? În practică însă s-a constat că, de fapt, nu este atât de simplu. Sufletul
care s-a dezobişnuit să se gândească la Dumnezeu, şi care mai înainte a petrecut o viaţă
plină de senzaţii, continuă să fie sub influenţa impresiilor păstrate în memorie şi
percepute prin vedere, auz, miros, gust şi pipăit, Mintea urmează memoriei asemenea
unui rob, deoarece tot ce este înlăuntrul omului şi trebuie să fie sub conducerea minţii,
incluzând şi cele cinci simţuri exterioare, predomină asupra minţii. Simţurile exterioare
servesc drept călăuză a celor ce se imprimă în memorie, iar aceste impresii captivează
mintea şi inima acestea fiind, în esenţă, cea mai de preţ concentrare a fiinţei omeneşti şi
fiind destinate de către Dumnezeu pentru a-I fi locaş. Când omul se adânceşte cu mintea
şi inima în impresii şi începe să se conducă conform simţurilor, atunci sufletul lui
începe să ducă o viaţă inferioară celei fireşti, adică pătimaşă. Când simţurile domină
asupra minţii, atunci mintea, robită de dorinţe, îşi pierde libertatea, care este un dar mare
primit de la Dumnezeu, şi-l aduce pe omul cel lăuntric într-o totală neorânduială.
Simţurile, neobişnuite de a priveghea şi de a participa la rugăciune, sunt atrase de tot
ceea ce poate fi perceput din interior şi din exterior. Iar omul, aflându-se într-o stare de
dezordine şi de dezechilibru lăuntric, nu este capabil la o priveghere, la un post
duhovnicesc, şi cu toată dorinţa lui, nu va putea fi în stare să ţină în frâu nici inima şi
nici simţurile. Toate s-au dezechilibrat în el din cauza lipsei de atenţie şi a unei vieţi
petrecute fără trezvie.
Din această cauză, omul, începând lucrarea rugăciunii, trebuie să fie pregătit de la bun
început în a duce o luptă cu acea obişnuinţă al vieţii de dinainte, pentru ca mai apoi, cu
harul lui Dumnezeu, să se renască din nou şi să se izbăvească de tot ceea ce este nefiresc
30
în el. Omul bunăoară zice rugăciunea, şi apoi se răspândeşte, iarăşi o zice, iarăşi se
răspândeşte, şi apoi amintidu-şi-o din nou o zice‚ şi tot aşa în continuare. Iarăşi şi iarăşi,
omul pierde rugăciunea, fiind atras atât de percepţiile imprimate deja în minte cât şi de
cele vii, care vin din afară. Amintirile fiind păstrate în inimă, te răscolesc şi-ţi vin în
minte sub formă de cugete, iar aici nu va întârzia să-şi facă apariţia şi diavolul,
adăugând la toate acestea şi ceva de-al său. Dar dacă omul s-a hotărât să aibă o
atitudine atentă faţă de sine, apoi doar începând lucrarea, el va descoperi ce se întâmplă
în lumea din interiorul său. Pe măsura creşterii atenţiei şi a lucrării rugăciunii în minte,
îi creşte şi reuşita de a-şi înfrâna simţurile de la distragere şi se vede tot mai clar
răutatea ce iese din inimă prin intermediul cugetelor. Şi acesta ar fi un oarecare rod al
rugăciunii. Cât de mult ar fi sustrasă atenţia din cauza cugetelor, şi cât de slabă ar fi
rugăciunea, nu trebuie să stai în nelucrare din cauza aceasta.
Omul nu trebuie să renunţe la rugăciune, ci dimpotrivă, trebuie să râvnească la ea cât
mai mult pentru a-şi curăţa inima de spurcăciunea păcatului. Ori de câte ori mintea va
renunţa la rugăciune, aminteşte-ţi de ea şi spune-o mereu. Pe măsură ce te vei
autoimpune, Domnul îţi va micşora această uitare, iar atenţia, fie şi într-un tempo mai
moderat, va spori. Cu cât mintea omului acordă mai mult timp rugăciunii, cu atât mai
sigur ea este apropiată de către Dumnezeu, spre lucrarea îngerească, spre gustarea unei
hrane de rugăciune. Întotdeauna să te îndeletniceşti cu rugăciunea, ziua, noaptea, seara,
dimineaţa, fiind acasă sau în altă parte, în cale sau la lucru, stând sau mergând, culcat
sau şezând, în timpul pravilei şi în afara lucrurilor. Spune întotdeauna rugăciunea.
La fel ca şi patima, şi virtutea se înrădăcinează în om pe calea deprinderii. Unul şi
acelaşi lucru bun, dacă îl faci de repetate ori, se însuşeşte şi se transformă într-o
deprindere, şi ajungi să-1 faci fără a fi constrâns, ca pe ceva firesc. La fel este şi cu
păcatul, care, fiind repetat, se transformă în patimă. Iar patima, căpătând putere, te trage
să cazi în păcat din obişnuinţă, şi asemănându-se însuşirilor firescului, îl impune pe om
spre săvârşirea acestuia (adică a păcatului), chiar împotriva voinţei lui.
Rugăciunea lui Iisus, la fel ca şi alte virtuţi, necesită experienţă. Omul trebuie să se
străduiască prin autoimpunere întotdeauna, atât în necazuri cât şi în bucurii, să petreacă
în rugăciune. Pe măsura silirii şi cu ajutorul harului dumnezeiesc, se formează
deprinderea, şi astfel omul se întăreşte către nevoinţa ce-l aşteaptă în rugăciune.
Deprinderea de a lucra rugăciunea se dobândeşte prin statornicia în pronunţarea
cuvintelor din rugăciune. Rugăciunea vorbită necesită cantitate sau multitudine. Pe
parcurs deci, nu dintr-o dată, cantitatea va creşte în strânsă legătură cu atenţia şi
stăruinţa minţii rugătoare. În timpul lucrării rugăciunii vorbite, diavolul, trupul şi lumea,
acţionează dinăuntru şi dinafară, sustrăgând mintea de la ea. Luptă împotriva răului
văzut şi a celui din minte cu ajutorul rugăciunii, şi fiind atent la ea, să alungi orice rău.
Dacă prin rugăciune se pune începutul luptei cu răul şi cu păcatul, tot cu ajutorul ei se
dobândesc puteri pentru a lupta. A lupta prin puterile proprii cu diavolul şi cu păcatul
este imposibil.
Viaţa exterioară a omului în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus vorbite trebuie să
decurgă în felul următor: în orice împrejurări s-ar afla cel ce lucrează rugăciunea, ce
funcţie ar ocupa şi orice ascultarea ar avea, în orice stare a sa, el trebuie să tindă spre
singurătate şi să vorbească cât se poate de puţin, păzindu-şi gura. Păzindu-şi gura,
rugăciunea lucrează mai mult şi mai uşor. E necesar de reţinut că Însuşi Dumnezeu
priveşte la nevoitor. Jignirile şi nedreptăţile trebuie suportate cu răbdare şi, bineînţeles,
31
trebuie iertat totul. Fiind nedreptăţit să nu ţii minte răul ci, din timp în timp, din
adâncul inimii să suspini zicând ca vameşul: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!”. Şi către Maica Domnului să zici: „Maica Domnului, nu mă lăsa pe mine,
păcătosul!”. La fel să zici şi către Îngerul păzitor şi să continui neîncetat să lucrezi
rugăciunea lui Iisus. În timpul liber de ascultări, sau cât mintea va obosi din cauza
intensităţii rugăciunii, este necesar să citeşti cărţi ziditoare de suflet. Să citim cu atenţie
Vieţile Sfinţilor şi a celor ce-şi petreceau viaţa întru nevoinţă, precum şi Sfânta
Evanghelie şi Faptele şi Epistolele Sfinţilor Apostoli. De la citirea cărţilor în care se
vorbeşte de o adevărată viaţă contemplativă, deocamdată să ne abţinem. Citirea lor
poate naşte în mintea neîncercată mari necazuri, din cauza cărora mintea slăbeşte şi nu
numai că nu este în stare să împlinească ceea ce este scris acolo ci nu mai poate săvârşi
nici ceea ce îi este după puterile sale, ea începând să se tulbure şi chiar să se mâhnească,
îndepărtându-se astfel de la prezenţa harului lui Dumnezeu. În această perioadă, nu este
indicată lecturarea unor cărţi care nu îndeamnă la o schimbare a moralei, adică care nu
au un conţinut religios. Să ai grijă mereu de schimbarea firii, nădăjduind în ajutorul
harului care lucrează în rugăciune. Somnul trebuie să fie de şase, şapte ore, dacă eşti
sănătos şi ai puteri, iar în caz de boală sau de neputinţă se poate dormi chiar şi opt ore.
Să procedezi astfel până în momentul când rugăciunea singură va reglementa durata
somnului, şi te vei odihni atât cât îţi va permite ea. O astfel de durată în odihnă (6—8
ore) este necesară, deoarece rugăciunea lui Iisus necesită, de la cel ce se roagă, o
activitate intensă amintii, aceasta fiind posibilă doar dacă mintea se întăreşte prin
odihnă. Altfel, mintea nu poate să se roage cu atenţie. Şi în mâncare este nevoie de
înfrânare. Aceasta înseamnă să te ridici de la masă ca şi cum ai fi nesătul sau nu te-ai fi
săturat. La fel, învaţă să te înfrânezi şi de la băutură. Să nu consumi deloc alcool, pentru
a nu stârni atât poftele, cât şi patima desfrânării. Să guşti puţin din ceea ce conţine multă
grăsime, pentru a nu fi supărat de pofta desfrâului şi de îngreuierea stomacului, care
predispune mintea spre somn şi lenevire. Să mănânci mai mult mâncare de post,
mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi să ai credinţă tare că tot ceea ce conţine hrana
de post este suficient pentru a menţine vitalitatea organismului şi pentru lucrarea
rugăciunii. Felul preparării hranei să fie cât mai simplu, evitând fineţea şi rafinamentul
în aranjare. Relaţiile de afaceri şi, în general, întregul mod de viaţă, trebuie simplificat
în aşa fel încât să nu existe motive pentru tot ceea ce este de prisos. Tot la fel trebuie să
evităm de a ne sustrage şi a ne risipi mintea. Ţine minte că omul, pe pământ, vieţuieşte
asemenea unui oaspete sau călător. Ai găzduit numai şi deja te grăbeşti spre veşnicie,
unde va trebui să dai răspuns pentru viaţa trăită pe pământ. Nimic din ceea ce este
pământesc, chiar de-ar fi ceva foarte important, să nu te preocupe. Pământul nu este
locul nostru de vieţuire, ci locul de pregătire pentru viaţa cea veşnică. Reţine chiar şi
acest lucru şi anume că omului pe pământ îi este dat să aibă necazuri şi nu să se bucure:
„În lume necazuri veţi avea”(In.16,33). Învaţă să te mulţumeşti doar cu necesarul. Tot
ce este de prisos necesită o grijă în plus, şi îţi răpeşte şi o parte din timpul care îţi este
dat pentru a obţine folos sufletesc şi pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Ţine-te, întotdeauna
şi oriunde, numai de ceea ce contribuie la mântuire. Pentru aceasta ne-a aşezat Creatorul
pe pământ, şi anume pentru a fi în necazuri. Evită de a vizita acele locuri în care crezi că
nu vei scăpa de distracţii, şi nu-ţi aminti de ele. Iar dacă, dintr-o necesitate, ai nimerit
într-un astfel de loc, atunci să te retragi de acolo cât mai repede şi să ţii minte că grija ta
este de a te apropia de Dumnezeu prin rugăciune, iar cel ce lasă această grijă începe a se
32
îndepărta de E1. Niciodată să nu dai frâu liber dorinţelor tale, pentru că acest lucru
păgubeşte sufletul şi întunecă mintea. Cu cât îţi vei constrânge dorinţele şi cu cât te vei
însingura şi vei petrece în tăcere pentru Dumnezeu, cu atât şi Domnul va fi cu tine.
Neglijenţa faţă de rugăciune te va îndepărta de Dumnezeu. Iubeşte-L pe Domnul, iar
dragostea faţă de E1 să ţi-o manifeşti prin tăierea voii tale şi împlinirea voinţei Lui, căci
Domnului îi este plăcut ca mintea noastră să fie ocupată cu rugăciunea neîncetată.
Îngrijeşte-te de aceasta aşadar în cea mai mare măsură. Fereşte-te de distracţiile lumeşti,
de mesele fastuoase şi de toate cele asemenea cu ele. Preţuieşte orice clipă a timpului
care îţi este oferit spre mântuire şi spre luminarea minţii, ştiind că după moarte este cu
neputinţă de a mai primi acest timp care duce la mântuire. Prânzurile solemne le poţi
ocoli, iar de stricăciunea care o provoacă ele poţi fugi. În general, străduieşte-te să te
fereşti de tot ceea ce te-ar îndepărta de singurătate, iar toată dorinţa ta foloseşte-o în
vorbirea prin rugăciune cu Dumnezeu, căci prin aceasta arăţi bunăvoinţa ta. Să nu cauţi
reuşite în lucrarea rugăciunii, pentru că după ce treci de rugăciunea vorbită, tu, prin
voinţa ta de a trăi pentru Dumnezeu, încă trăieşti cu patimile. Omul trăieşte cu inima, iar
în inimă locuiesc patimile adică deprinderile păcătoase. Ele îşi pierd din putere, dar încă
nu părăsesc inima. Depărtează-te de orice vedenii, descoperiri sau daruri, în orice chip
ar apărea şi cât de sfinte şi pline de har ţi s-ar părea ele. Să nu-ţi pleci spre nimic mintea,
ci să fii atent doar la rugăciunea pe care o spui. Să te consideri nevrednic de orice
daruri, pentru că de fapt aceasta este realitatea. Tu n-ai început [această nevoinţă- n.n.]
ca să cauţi darul prin rugăciune, ci însăşi rugăciunea şi lăsarea în voia lui Dumnezeu.
Căci aceste daruri le oferă Dumnezeu nu celor mândri, care-şi doresc daruri, vedenii şi
descoperiri, ci celor ce se văd nevrednici de aceste daruri, ba chiar şi de această viaţă
plină de necazuri. Unii ca aceştia îşi văd starea de păcat, iar măsura cunoaşterii acestei
stări este măsura curăţirii inimii de păcat, ceea ce în lucrarea de pocăinţă a rugăciunii
minţii este cel mai de preţ lucru. „Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi că să-mi văd
greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”, astfel se ruga Sf. Efrem Sirul şi nu
căuta daruri. Şi tot el zice: „Cel ce îşi vede păcatele sale este mai presus decât cel ce a
văzut un înger”.
Rugăciunea lui Iisus, precum s-a mai spus, trebuie zisă oriunde şi oricând. Când te afli
de unul singur e mai de folos să o zici în şoaptă, iar în societate, spune-o în gând. Este
de folos să o spui în gând şi atunci când eşti singur, pentru că ceea ce este în taină este
mai bun pentru tine. Dacă înveţi să te rogi în sinea ta, aceasta te va ajuta ca şi în
prezenţa oamenilor să fii ocupat cu ea, fiind atent la cuvintele ei, în taină lucrându-ţi
mântuirea. Atunci când eşti în biserica lui Dumnezeu, se poate ca în timpul tuturor
slujbelor să-ţi ocupi mintea cu rugăciunea lui Iisus. În timpul Sfintei Liturghii, mai ales
la Vohodul Mare, atunci când credincioşii cer stăruitor cele de folos, fă tu asemenea lor:
cere, după putinţă, de la Dumnezeu, iertarea păcatelor tale. Iar dacă rugăciunea lui Iisus
deja a prins rădăcini şi o spui cu uşurinţă, atunci să o zici şi în aceste momente pline de
sfinţenie. Ea conţine acea strigare de pocăinţă către Dumnezeu, şi mijlocirea de iertare a
păcatelor. În aceasta de fapt constă esenţa tuturor rugăciunilor şi a nevoinţelor noastre.
Dacă la slujbele din biserică, mai ales la Sfânta Liturghie, vei putea să stai cu mare
atenţie şi mintea nu este furată de cugete, atunci roagă-te după cum doreşti. Iar a neglija
atotputernica rugăciune a lui Iisus nu te sfătuiesc să o faci niciodată, deoarece prin ea se
dobândesc toate virtuţile. Orice distracţie lumească să o alungi de la tine. Camera sau
chilia ta amenajeaz-o astfel ca să fie străină de aceasta. Când va părea necesitatea de a te
33
gândi sau a vorbi cu oamenii, atunci să meditezi la moarte, la iad şi la soarta
păcătoşilor nepocăiţi. Când vei fi copleşit de vreo tristeţe puternică, atunci pe lângă
meditarea la iad de care poţi să scapi, răbdând necazurile pământeşti, ar fi bine să te
gândeşti la rai şi la fericirea apropierii de Dumnezeu care ni se dă ca rezultat al
împlinirii voii sfinte a lui Dumnezeu, prin suportarea cu răbdare a toate câte le întâlnim
în viaţă. şi prin lucrarea rugăciunii lui Iisus căci: „Prin multe necazuri se cade nouă a
intra întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). Necazurile, atât cele lăuntrice cât şi
cele din afară, suportate cu răbdare pe acest pământ, ne vor înlocui, în veşnicie,
suferinţele iadului. Imitând pe Domnul, ele ne arată chipul Crucii lui Hristos, care ne
sălăşluieşte în viaţa veşnică, adică în Dumnezeu, spre o locuire în E1 fără de sfârşit. A
te mântui înseamnă a avea necazuri. Fără necazuri nu este mântuire, aşa precum pentru
un urmaş al lui Hristos nu există fericire pe acest pământ, după cum citim în Sf
Evanghelie: „În lume necaz veţi vedea” (In.16,33). Cei ce-L urmează pe Hristos îşi
petrec toată viaţa pământească în necazuri, căci necazul este tiranul şi călăuza ce-1
însoţesc permanent, precum şi învăţătorul adevăratei înţelepciuni cereşti şi
dumnezeieşti. Drumul Crucii lui Hristos este pietros şi plin de spini, dar tot el îl
înzestrează pe om cu o adevărată competenţă şi pricepere a esenţei lucrurilor şi
fenomenelor, făcându-1 un adevărat teolog, chiar dacă el a fost un om foarte simplu şi
în ştiinţele lumii cu totul neiscusit. Toate lucrurile trebuie împlinite cinstit, fără
făţărnicie şi fără a fi pe plac oamenilor, astfel încât conştiinţa să nu te mustre în nimic şi
să-ţi fie curată. Învaţă să iubeşti oamenii, în toţi să-1 vezi pe aproapele tău, care este
slăbit şi bolnav, şi să-i ierţi toate jignirile şi supărările provocate de el. Pe cei ce nu-ţi
doresc binele cinsteşte-i ca pe nişte binefăcători. Astfel, smerindu-te şi mustrându-te
prin toate mijloacele, ai putea să dobândeşti dragostea către toţi şi să nu ai vrăjmaşi între
oameni. Într-o astfel de orânduire se cuvine a practica lucrarea rugăciunii lui Iisus
vorbită, până când ea va deveni o obişnuinţă.
Această lucrare nu ţine de timp şi nu este aceeaşi la toţi. Cei tineri, dacă vor stărui, vor
reuşi mai repede, iar cei vârstnici mai lent, deoarece memoria acestora din urmă este
cuprinsă de simţiri într-o măsură mai mare decât memoria celor tineri. Deloc nu vor
reuşi doar cei care nu doresc să lucreze asupra propriei mântuiri.
În timpul rugăciunii vorbite vin o mulţime nenumărată de cugete din care aproape toate
iau naştere în inimă prin contribuţia diavolului. Mintea atentă la rugăciune zdrobeşte
cugetele pătimaşe de piatra dulcelui Nume a Domnului Iisus Hristos. Sunt cugete
insistente, care îl obosesc pe om‚ împotriva voinţei lui, o zi, două şi chiar mai mult.
Astfel de cugete trebuie mărturisite stareţului sau stareţei (aici cuvântul Stareţ are sens
de povăţuitor, îndrumător sau tată duhovnicesc sau mamă duhovnicească —nota trad.).
Iar dacă aceştia lipsesc, atunci să cazi în faţa lui Dumnezeu şi să-L rogi să facă
răzbunare adversarului tău, care este diavolul. Se cere ca cele spuse de Stareţ să le
împlineşti cu exactitate, şi astfel, cugetul descoperit în prezenţa stareţului, martorul la
Dumnezeu, se va îndepărta. Dar trebuie ca stareţul să fie în adevăr şi mai presus de
ispitele ucenicului său şi să nu fie cuprins de cugete de aceeaşi formă şi în acelaşi chip.
În cazul în care nu ai cui să-ţi mărturiseşti cugetul, impuneţi ca în toată viaţa ta să nu fii
de acord cu el şi luptă fără a te mâhneşti. Domnul văzându-ţi înclinarea spre bine şi
lupta, îţi va ajuta E1 Însuşi oprind cugetul sau, neluându-şi lupta, îţi va da răbdare.
Dumnezeu lasă toate acestea pentru ca tu, prin lupta şi răbdarea ta, să poţi afla o arvună
mântuitoare, şi la vremea cuvenită să poţi provoca diavolului o rană adâncă în cap.
34
Mărturisirea şi împărtăşirea trebuie făcute des, după posibilitate, dar totuşi cu atenţie
deoarece trebuie să ne pregătim cu vrednicie. Dacă nu există posibilitatea de împărtăşire
măcar o singură dată pe an, atunci puneţi toată nădejdea în Domnul care văzându-ţi
buna dorinţă o va primi drept împărtăşanie(Acestea au fost scrise pe vremea cumplitei
prigoane comuniste când aproape nu mai existau preoţi. Deci, atenţie la context n.n.). O
dată cu lucrarea rugăciunii se dobândeşte şi amintirea de Dumnezeu, vederea stării de
păcat şi a neajutorării şi astfel dispare încrederea în propriile puteri şi gândul de a te
considera drept. Omul încetează să se creadă pe sine vrednic de ceva deosebit, deoarece
prin atenţia către cugete şi dorinţe se descoperă pe sine înglodat în păcat. Păcătosul nu
este vrednic de cercetarea lui Dumnezeu, aşa că nici tu să nu te socoţi vrednic.
Luând în consideraţie cele spuse şi rostind rugăciunea, să nu iei în seamă nimic din ceea
ce se petrece în tine şi în jurul tău: fie vreo lumină, căldură, chipuri de sfinţi sau altceva
de acest fel. Nu lua în serios acestea, deoarece totul în afară de rugăciune şi de atenţia
concentrată la ea este de la diavol. Lucrătorului rugăciunii i se dă harul prin însăşi
rugăciunea, aţinându-i mintea de întunecime şi sufletul de patimi. În el, adică în har,
este marea valoare a celui ce se pocăieşte şi nu în altceva! Harul poate fi prezent în
mintea omenească doar atunci când aceasta lucrează în mod liniştit şi fără tulburare
rugăciunea, şi cu Numele Domnului biruieşte cugetele. Minţii îi este păgubitor să alerge
după altceva, deoarece va culege zădărnicie şi tristeţe şi de înşelare nu va scăpa. Uneori
există cugete pe care le numim fireşti, şi ele vin din mintea care nu doreşte să greşească.
Nu se cuvine să te împrăştii prin ele, pentru că sunt nepăgubitoare şi fără de folos.
Lucrul minţii este unul de a privi rugăciunea. Toate cugetele sunt ca nişte călători ce
trec pe-alături şi de care mintea nu are nevoie. Cel ce va intra în vorbă cu ele nu va
putea scăpa de pagubă. În minte ne vine nenumărată mulţime de cugete, dar nu trebuie
deloc să ne înspăimântăm, pentru că ele vor dispărea fără urmă dacă mintea nu le va
asculta, ocupându-se cu rugăciunea. Nimic nu poate fi în stare să biruiască mintea când
este cu ea Numele lui Dumnezeu.
Pentru a lucra rugăciunea vorbită, nu se cer de la om anumite cunoştinţe şi înţelepciune,
ci este nevoie doar de stăruinţă, şi astfel nemijlocit va veni şi reuşita. În această perioadă
nu vor fi ispite deosebit de greu de descoperit, pentru că diavolul te luptă în special cu
cugetele. Dar pentru a te afla în siguranţă este nevoie de a te îndepărta de lume. Oricine
poate exersa în rugăciunea vorbită‚ doar să nu primească chipuri văzute şi cugetate şi să
spună rugăciunea fiind atent la ea. Durata perioadei rugăciunii vorbite depinde de
stăruinţa şi sârguinţa celui ce se nevoieşte şi de măsura înăspriri inimii căpătată până a
se ocupa cu lucrarea rugăciunii. Rezultatul exersării în rugăciunea vorbită este
deprinderea ei, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Ca o mărturie a deprinderii dobândite
va fi aceea că, după o sustragere temporară de la rugăciune, limba de la sine va pronunţa
cuvintele ei, şi apoi va alătura la ele şi atenţia, şi mintea conştientă va continua astfel
rostirea vorbită a rugăciunii.
RUGĂCIUNEA LUCRATOARE A MINŢII
Rugăciunea lui Iisus lucrătoare a minţii, se numeşte a minţii deoarece este spusă în
gând, iar lucrătoare pentru că până la momentul predării totale în voia lui Dumnezeu, se
săvârşeşte de către om intenţionat, şi nu mişcată de la sine.
35
Deprinzând, precum s-a menţionat mai sus, rugăciunea vorbită, mintea începe, după
spusele Sfinţilor Părinţi într-un mod mai stăruitor şi mai fierbinte să asculte cuvintele
rostite, şi ascultând începe treptat cu o deosebită plăcere să se afunde în rugăciune. În
sfârşit, îndrăgind această lucrare, mintea, eliberată de haosul cugetelor ce ies din inimă,
începe singură să lucreze rugăciunea. Din acest moment, fiind născută nu pe buze ci în
adâncirile tainice ale minţii, rugăciunea nu se mai pronunţă, ci gândeşte cu mintea.
Există categorii de oameni la cate, încă înainte de practicarea rugăciunii, sunt dezvoltate
capacităţile mintale. Aceştia, trecând peste etapa rugăciunii vorbite, ar putea purcede la
rugăciunea lucrată în minte. Cu o mare claritate se pot deosebi acum cugetele vrăjmaşe.
Rugăciunea, născută de minte în mod firesc, este specifică minţii şi toate cugetele care
vin ca străine pot fi foarte uşor depistate şi tăiate.
Pentru minte este mult mai bine ca să-şi concentreze atenţia asupra gândului rugăciunii,
cel care s-a adâncit în adâncurile ei. Acum puterea minţi creşte şi pregătirea ei în a
respinge atacurile mintale ale diavolului se întăreşte. Rugându-se atent prin gândul
născut de ea însăşi, mintea se face mai fină decât era altădată când doar asculta
cuvintele rostite cu limba. Din acest moment omul, prin rânduiala minţii sale, începe să
urmeze calea îngerilor.
După fire, rugăciunea minţii se hrăneşte cu duhul şi cu tot duhul se şi lucrează. Acesta
este hrana şi permanenta lucrare a sfinţilor îngeri. Acum acest om imită pe îngeri. Acum
pe acest om îl putem îmbrăca rară nici o îndoială în chipul îngeresc, adică în mantie, şi
tot fără de îndoială poţi să-i fii naş de călugărie pentru a fi martor al voturilor ce le va da
în faţa lui Dumnezeu în momentul când i se va tunde părul capului. Unul ca acesta imită
pe îngeri. Călugăria unui om care nu are rugăciunea minţii este pusă la îndoială. Oare nu
cumva monahismul din vremurile noastre a decăzut pentru că fenomenul lucrării
lăuntrice a devenit atât de rar? Însăşi stareţii şi stareţele mănăstirilor, cu anumite
excepţii deşi sunt îmbrăcaţi în mantie nu posedă această lucrare îngerească, ei purtând
hainele spre osânda lor. Şi tot ei propun spre călugărie pe acei care nu corespund cu
nimic chipului îngeresc. Aşa s-au umplut lăcaşele noastre de monahi care cândva au fost
pasionaţi de cunoştinţe din toate domeniile şi care se deosebesc de societatea laică doar
prin haină dar nu şi prin organizarea lăuntrică a omului care ar trebui să fie lucrarea
îngerească a neîncetatei rugăciuni. Mai rău este faptul că mulţi considerau lucrarea
minţii drept o greşeală şi o cădere în înşelare, iar valoarea monahismului o judecau doar
prin prisma faţadei de zi cu zi a vieţii de mănăstire. Dumnezeu însă vrea inima noastră.
Dacă curăţim lăuntrul nostru şi exteriorul va fi curat. Dumnezeu vrea duhul nostru,
mintea şi sufletul, iar nu trupul împodobit cu haină.
Omul, dobândind experienţă în lucrarea rugăciunii minţii, prin aceasta mărturiseşte
despre mila lui Dumnezeu descoperită lui şi despre faptul că Domnul îi primeşte
pocăinţa. Aceasta este înştiinţarea de la Dumnezeu despre faptul că, dacă ne vom osteni
asupra curăţiei inimii, atunci vom primi harul deplinei iertări şi toate patimile vor fi
înfrânte şi alungate. Rugăciunea minţii, care este mila lui Dumnezeu, încălzeşte prin
harul ei mintea omului care devine captivat de lucrarea sa. Cel ce a dobândit rugăciunea
minţii să nu deznădăjduiască în privinţa mântuirii sale ci, cu credinţă tare şi cu o mare
râvnă, să înceapă următoarea luptă cu diavolul care îşi continuă atacurile cu ajutorul
cugetelor. De acum înainte cugetele ce ies din inimă, nu mai sunt atât de grosolane ca
înainte, ci se arată sub altfel de forme, mai subtile şi mai fine. Formele mai subtile ale
ispitelor pot fi recunoscute mai greu însă cel ce a dobândit cu ajutorul harului
36
rugăciunea minţii primeşte şi ajutorul acestuia [al harului- n.n.] împotriva vicleniilor
diavolului. Acum, mintea, care mai înainte nu observa ispitele mai fine care lucrau în
inimă, începe să le descopere şi să le taie cu sabia rugăciunii lucrătoare în minte. Şi de
fiecare dată când cugetu1de la vrăjmaş este observat şi respins, aceasta îl face pe diavol
să inventeze noi curse, dar mintea, care este atentă cu stăruinţă numai la rugăciune şi
care le respinge pe toate celelalte, primeşte în dar o mai mare fineţe în deosebirea
atacurilor drăceşti. Aceasta se referă şi la atenţie. Dacă cu fiecare tăiere a cugetului de la
vrăjmaş atenţia va continua să se menţină în rugăciune, atunci ea devine mai puternică.
Acestea sunt regulile luptei. Mintea este ispitită de cugete tot mai subtile, dar dacă ea se
va menţine într-o atenţie a rugăciunii şi îşi va arăta în felul acesta dispreţul faţă de
diavol şi dragostea faţă de Dumnezeu, cu fiecare biruinţă de acest fel îşi sporeşte atenţia
şi fineţea. Mintea atentă e capabilă să lupte nu numai cu cugetele, ci şi cu alte ispite ale
Satanei, care ne sunt îngăduite de har.
Diavolul, nu de puţine ori se apropie cu cugete care ni se par bune, pentru a-i fi mai uşor
de a ne sustrage de la rugăciune pe care o urăşte mai mult decât orice. E1 ne dă puterea
de a cugeta despre probleme teologice, ne descoperă unele taine, ne oferă închipuirea
darurilor înalte precum şi felurite minciuni. Mintea care visează la daruri în loc să
cerşească iertarea, mintea care se bagă în teologie uitând de nevrednicia sa, mintea care
este copleşită de comunicarea cu duhurile în loc să stea cu pocăinţă în faţa lui
Dumnezeu, mintea care primeşte descoperiri de la duhuri şi care este înclinată spre ceva
de acest fel, o astfel de minte a părăsit pe Dumnezeu şi, abătându-se de la E1, s-a făcut
ajutorul Satanei. Mare este înşelarea acestei minţi, dar ceea ce este şi mai grav este că ea
nu primeşte sfaturi de la nimeni, rămânând în această stare de întuneric. Pentru om
nimic nu este mai înălţător decât a vorbi prin rugăciunea minţii cu Domnul, Care este
pretutindeni, înfăţişându-I-te prin ea în gând şi rugându-L să-ţi ierte păcatele.
Rugăciunea este maica virtuţilor, pentru că numai prin ea se dobândesc adevăratele
virtuţi şi darurile harice. Fii cu mare atenţie la rugăciunea pe care o lucrezi, iar toate cele
ce sunt tainice şi măreţe însuşi Domnul le va săvârşi atunci când va fi necesar şi când
inima ta se va curăţi în totalitate de patimi şi când voia lui Dumnezeu se va săvârşi întru
totul întru tine.
În rugăciune şi prin rugăciune lucrează Însuşi Dumnezeu. Iar tot ceea ce este în afara ei,
cât de bun şi mântuitor s-ar părea la prima vedere, nu poate să-1 biruie pe diavol,
deoarece nu are în sine puterea adevărată.
Rugăciunea minţii, asemenea celei vorbite, la început are nevoie de cantitate. Este
necesar de înmulţit cantitatea, pentru ca mintea să se întărească în a naşte gândurile cele
bune, pentru ca ea neschimbat să se lase în voia lui Dumnezeu şi ca acţiunea gândului să
se transforme într-o deprindere mintală. Drept semn a deprinderii în rugăciunea minţii
este faptul că, trezindu-se din somn, mai întâi de toate omul simte mişcarea rugăciunii în
minte, şi că în urma oricărei acţiuni care ar sustrage mintea, rugăciunea începe de la sine
să răsune în gânduri, iar atenţia însăşi totdeauna înclină spre aceasta. Rugăciunea nu-1
părăseşte pe om nici în timpul mâncării, nici când e ocupat de alte lucruri. Drept semn
este şi faptul că omul, ascultând ceva, continuă totodată să fie atent şi la rugăciune şi să
nu asculte de cugete, mintea lui tinzând doar spre rugăciune.
În perioada în care ispitele de la diavol au un caracter mai subtil şi mai complicat este
foarte greu să nu te încurci în ele. În cazul în care ai un îndrumător iscusit, Stareţ,
părinte duhovnic, învăţător, atunci nu vor apărea probleme, pentru că el îţi va arăta cum
37
să procedezi şi astfel va preîntâmpina ispita. Dar dacă nu ai găsit persoane iscusite, să
nu-ţi fie frică‚ ci tu să petreci cu rugăciunea şi la ea să fii atent, iar toate celelalte lucruri
să le alungi. Oricărui lucrător al rugăciunii, Dumnezeu îi îngăduie ispite pe măsura
puterilor minţii acestuia, şi diavolul nu va fi în stare să facă nimic mai presus de cele
îngăduite. Dar lupta împotriva Satanei trebuie să fie dusă cu sabia rugăciunii. Ispitele
încercate vor fi de folos şi vor sluji la înţelegerea vicleşugurilor drăceşti şi la întărirea
minţii omului.
Mintea nu trebuie să-şi mute atenţia asupra vreunui fenomen suprafiresc, nici asupra
luminii, chiar dacă ea ar fi emanată dintr-o icoană, şi nici asupra vocilor, chiar dacă ar
cânta îngerii, deoarece ea trebuie să se îndrepte prin rugăciune la Însuşi Stăpânul
îngerilor, care în chip nevăzut este pretutindeni. Şi ce poate fi mai presus de aceasta?
Nu se cuvine în nici un caz a lua în serios arătările de îngeri şi sfinţi pentru că, până la
curăţirea desăvârşită de patimi şi până la deprinderea împlinirii cu desăvârşire a voii lui
Dumnezeu nu pot avea loc adevăratele arătări, ci numai năluciri drăceşti. Cunoscând
acestea, mintea nu va fi atrasă de năluciri şi atunci ele vor trece pe alături, iar harul nu
va îngădui ispitirea mai presus de putere a celui ce se roagă. Harul întotdeauna 1ucrează
în rugăciune şi prin rugăciune, oferindu-i minţii la timpul cuvenit tot ce-i trebuie.
Căpătând fineţe, mintea ajunge să-şi vadă păcatele sale, de care este arhiplină, şi atunci
începe a plânge şi a striga la Dumnezeu, cerând milă. Diavolul se teme de omul care se
află în lucrarea minţii şi care îşi vede propriile păcate. De la unul ca acesta el fuge cu
toate înşelătoriile sale deoarece ştie că va suferi înfrângerea, iar nevoitorul, la rândul
său, va acumula mai multă experienţă în cunoaşterea ispitelor, dar şi curaj în lupta cu
ele. Însă diavolul, învins cu puterea harului, nu va înceta să se apropie iar şi iar de cel ce
se nevoieşte, cu ispita sa. Fiind nevoit a propune noi şi noi vicleşuguri, nu va face
altceva prin aceasta decât că va îmbogăţi, împotriva voii sale, mintea celui ce se roagă,
dându-i o şi mai mare măiestrie în lupta cu el. În ispitele care sunt îngăduite prin puterea
harului, omul se convinge de neputinţa diavolului şi înţelege, prin fapt, cât de tare este
Numele Atotputernicului Dumnezeu. Este imposibil a descrie tot ce se petrece în timpul
lucrării lăuntrice deoarece nu cu toţi se întâmplă unul şi acelaşi lucru. Multe ţin de râvna
nevoitorului şi de complexitatea activităţii lui exterioare în dependenţă de cauză.
Important însă este ca mintea să se cureţe de întuneric, iar sufletul să se elibereze de
patimi, să-şi vadă păcatele şi să le plângă. Afară de Numele Domnului nu se cuvine a fi
captivaţi de nimic şi nici a fi de acord cu ceva ci doar a şti, întotdeauna şi în toate,
numai rugăciunea fiind atenţi la dânsa. Pe măsură ce omul creşte în rugăciune, în
aceeaşi măsură creşte şi în lucrarea virtuţilor. E1 se întăreşte în lăsarea în voia lui
Dumnezeu şi în împlinirea acesteia. Prin conştientizarea propriilor păcate se respinge
închipuirea vredniciei celui ce se roagă. Gândul permanent la Domnul dăruieşte minţii
puterea de a vedea în sine dreptatea lui Dumnezeu, care-i învinge pe vrăjmaşi. Fii mereu
cu gândul la Dumnezeu, rugându-te Lui cu mare atenţie, şi E1 se va răzbuna în locul tău
şi-i va învinge pe toţi pizmaşii cu care tu nu ai putere să lupţi. De la om se cere doar
libera lui voinţă, hotărârea de a nu face rău şi hotărârea de a lupta împotriva răului.
Atunci toate luptele vor fi câştigate prin Iisus Hristos. Ai putea să întreprinzi orice, fără
Dumnezeu, împotriva diavolului şi a răului, numai că totul va fi răpit dintr-o dată, doar
de o singură patimă. Reuşita va avea loc însă numai cu darul lui Dumnezeu, şi în mod
nevăzut pentru om. Harul primeşte libera voinţă a omului şi-l învaţă să nu se încreadă în
sine, ci în Domnul Care mântuieşte. Îl mai învaţă să ducă lupta cu Numele lui
38
Dumnezeu, şi îi mai descoperă omului şi propria-i neputinţă şi nimicnicie, smerindu-l.
Harul te învaţă să te laşi în voia lui Dumnezeu, să te cunoşti şi să le pui pe toate ale tale
doar în Unul Dumnezeu. Astfel, lucrarea va fi rânduită de har în modul cel mai reuşit, şi
omul văzând ace astă grijă faţă de el va căpăta încredere firească şi va începe să se dea
pe sine cu totul lui Dumnezeu, acţionând nu numai după începutul rugăciunii din
Ghetsimani, care zice: ,,De este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta” cerându-şi
milă, dar şi după sfârşitul acestei rugăciuni: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu”
(Mt. 26,39), lăsându-se voia Tatălui Ceresc şi aprinzându-se de o mare dragoste faţă de
E1. Astfel are loc pregătirea pentru nevoinţe mai mari în viitoarea luptă cu diavolul.
Omul se convinge că orice luptă cu vrăşmaşul o săvârşeşte Dumnezeu în locul lui, E1
cerând doar supunere şi atenţie la rugăciune. E1 se convinge tot mai mult de necesitatea
unei stăruitoare atenţii în rugăciune, pentru că demonii sunt nespus de vicleni şi atacă
din cele mai neprevăzute părţi. Chiar şi ceea ce până acum a fost conceput ca ceva bun,
dintr-o dată s-a dovedit a fi o cursă împletită de vicleanul diavol. Şi atunci, omul mai cu
putere se apropie de Dumnezeu, ascunzându-se în rugăciune şi căutând la apărare de la
El.
Precum totalitatea patimilor formează un lanţ, tot la fel şi virtuţile formează un şir unic
şi nedespărţit. O singură faptă bună atrage după sine întregul şir, o singură faptă bună
hrăneşte şi dă putere tuturor virtuţilor. Acelaşi lucru se petrece şi cu patimile: biruinţa
asupra uneia din ele le face şi pe celelalte să se retragă, din cauza înrudirii lor. În
conformitate cu această lege patimile slăbesc pe măsura curăţirii minţii. Aşa se întâmplă
pe tot parcursul întregii perioade a lucrării rugăciunii mintii. Dar omul care nu este
preocupat de lucrarea rugăciunii, nu poate să cunoască nimic din toate acestea.
Harul lui Dumnezeu, săvârşind mântuirea omului, îşi ascunde de la el toate binefacerile,
pentru ca cel ce se nevoieşte să nu se oprească în cale. Harul stinge patimile, descoperă
minţii viclenia demonilor, restabileşte în sufletul omului virtuţile, dar cu toate acestea
rămâne ascuns atât faţă de cel ce se roagă, cât şi faţă de diavol. Lucrând tainic, harul
îngăduie la timpul cuvenit celui ce se nevoieşte, necazuri şi căderi în mici greşeli, dar
după aceasta îi cere cu asprime să se corecteze, îl înţelepţeşte, învăţându-1 astfel să
nădăjduiască în Dumnezeu, Cel ce mântuieşte, şi nu în sine. Astfel se întâmplă în toată
vremea parcurgerii rugăciunii minţii din care motiv mintea se face tot mai încercată,
pentru a primi la vremea sa putere şi autostăpânire, acestea fiind dăruite de Dumnezeu
pentru biruinţa asupra diavolului, lumii şi trupului, pentru ca în continuare omul, după
pilda Domnului, singur fiind încercat să poată ajuta şi altora care au mintea încă
neîncercată şi în tulburare.
În tot timpul lucrării rugăciunii minţii omul trebuie să înceteze orice acumulare de
cunoştinţe de prisos şi să comunice doar cu acei oameni de care este legat printr-o
strictă necesitate. Se cuvine a trăi pe cât posibil în singurătate, iar gura trebuie să fie
legată de o tăcere mai strictă decât în faza rugăciunii vorbite. Pravila citită după cartea
de rugăciuni ar fi bine să fie înlocuită cu rugăciunea lui Iisus a mintii. Atunci când te
afli printre oameni şi pravila se citeşte cu voce tare, după carte, atunci să-ţi ocupi mintea
cu lucrarea obişnuită ei, anume rugăciunea lui Iisus, cea a minţii. Înfrânarea este
necesară în toate şi întotdeauna, aceasta fiind un fapt indispensabil în timpul rugăciunii,
iar deprinderea spre înfrânare mai bine să o faci treptat. Hrana trebuie să fie cumpătată,
iar când te ridici de la masă să ai simţământul că nu ai mâncat destul. Altfel, stomacul
îngreuiat te va dispune spre somn, ochiul priveghetor al minţii se va întuneca şi mintea
39
îl va înclina pe om la odihnă. Specificul minţii este de a fi liberă de tot ceea ce o
atrage spre inacţiune şi somn, de tot ceea ce o împiedică să fie atentă la rugăciunea
lucrată de ea însăşi. Este necesar ca într-un mod mai riguros decât altă dată să te
depărtezi de societate, dar nu din ură faţă de oameni, ci din dragoste către Dumnezeu,
pentru săvârşirea cu uşurinţă a rugăciunii. Trebuie evitate şi mai mult întristările în
privinţa grijilor pământeşti, mulţumindu-ne cu ceea ce ne dă Dumnezeu, şi să nu ne
mâhnim de ceea nu ne este dat. De cele pământeşti trebuie să ne îngrijim cât se poate de
puţin, pentru că de acestea se îngrijesc numai acei ce nu cunosc scopul şi menirea vieţii
pământeşti. Tot răul ce vine din partea fratelui tu să-1 ierţi şi să nu încerci să plăteşti
răul cu rău, ci să te rogi pentru el, pentru că şi tu eşti greşit în faţa lui Dumnezeu.
Recunoscându-ţi păcatele care lucrează în inimă, să n-ajungi la deznădejde, ci doar să
plângi şi să te pocăieşti de cele făcute, să ai părere de rău şi să suspini zdrobind patimile
cu rugăciunea pocăinţei. Faptele altora nu le judeca, deoarece şi tu ai greşit fără de
număr, şi nu ai văzut tot răul aflat în inima ta, acolo unde se află un cuib întreg împletit
de patimi despre care se spune: „Din inimă ies gânduri rele”(Mt. 15,19). Se simte
nevoia de a vărsa lacrimi, pentru ca sufletul să se spele prin ele, întristându-se amar şi
zdrobindu-se pentru inima cea păcătoasă şi întărită în rădăcina propriei mândrii. Când
din ochi nu curg lacrimi, înlocuieşte-le cu tristeţea inimii, înăbuşind astfel lucrarea
patimilor, nefăcându-le pe plac şi neîndeplinind cerinţele lor. Metaniile se fac după
puteri şi în dependenţă de acţiunea patimii desfâului. Atunci când ai puteri şi îţi permite
sănătatea, sau patima te bântuie rău, să faci cât mai multe metanii şi să nu te leneveşti,
iar când nu-ţi permit puterile, atunci osândindu-te pe tine însuţi, să te mulţumeşti cu acel
număr mic de metanii pe care le poţi face. Să nu fii indulgent cu trupul, chiar şi atunci
când el îşi va arăta neputinţele sale. Ascultarea de el să o faci cu o mare atenţie, pentru
că altfel nu vei mai scăpa de el. Mai bine să nu-1 asculţi deloc pe acest vrăjmaş al tău.
Oferă-i doar strictul necesar şi aceasta îi va fi destul. Sfinţii Părinţi spun că rolul
trupului în această viaţă este de a fi o slugă surdo-mută, care să împlinească tot ceea i se
spune. Sfinţii erau foarte aspri faţă de trupurile lor şi nu le acordau nici cea mai mică
atenţie, ştiind că acest templu îi este dat sufletului pentru dobândirea pocăinţei şi nu
pentru altceva. Dacă te judeci pe tine însuţi trebuie să o faci sincer, şi să-ţi dai un preţ
real. În ce măsură îţi vezi inima plină de patimi, în aceeaşi măsură să te consideri cel
mai păcătos dintre oameni. Iată, aceasta este o judecată dreaptă despre tine însuţi.
Trebuie să te consideri rău şi de nimic şi să te recunoşti că eşti mai prost decât toţi.
Trebuie să vezi că toţi împlinesc ceea ce le-a fost menit de Dumnezeu, şi că doar tu
singur nu împlineşti acea voie a Lui. Să vezi că păcătuieşti şi te îndulceşti cu păcatul,
chiar şi atunci când Însuşi Dumnezeu îţi ajută să nu păcătuieşti. Este bine să trăieşti în
chilie de unul singur. S-o păstrezi în simplitate şi s-o aranjezi în aşa fel încât să nu apară
atât grijile în plus, cât şi nepăsarea în privinţa ordinii. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi
despre îmbrăcăminte, şi despre restul necesar din viaţa de toate zilele. În cazul în care
Domnul îţi va îngădui un trai mai sărac, primeşte cu mulţumire această sărăcie ca din
mâna Lui, având credinţa că E1 ştie ce-ţi este de folos. Iar dacă vei fi de o sărăcie
desăvârşită, să nu te mâhneşti nici de aceasta, ci să te mângâi cu gândul că singura
noastră bogăţie este Domnul, că toate ale noastre sunt în Domnul, şi că suntem gata să le
dăm pe toate pentru a-L dobândi pe E1, Care este alături şi prin care se şi împlineşte
menirea vieţii pământeşti. Este foarte păgubitor să-ţi petreci viaţa pământească în zadar.
De aceea îngrijeşte-te mai întâi de toate la lucrarea pocăinţei, care te va împăca cu
40
Dumnezeu. Aşternutul de pe patul tău să fie tare, dar călduros, deoarece ai putea să
răceşti, şi, răcind, singur pe tine te vei întrista, apărând prin aceasta o piedică în lucrarea
rugăciunii. Chipurile persoanelor de alt gen, pe care ţi le aduce diavolul în memorie,
închipuieşte-ţi-le stând în sicriu, descompunându-se cu miros greu şi pline de viermi.
Aminteşte-ţi de faptul că îţi este necunoscut ceasul morţii, şi probabil că acum îţi petreci
ultimele clipe din viaţa pământească, după care te vor aştepta, pentru păcatele tale,
chinurile cele fără de sfârşit. Astfel, gândurile întinate şi dorinţele pătimaşe vor dispărea
îndată. În cazul în care te va deranja un gând obsedant, care nu te va lăsa în pace două
sau trei zile, şi alături de tine nu este un om cu experienţă căruia ai putea să-1
mărturiseşti, iar tu te istoveşti de puteri în luptă, atunci mergi în chilie, stai în faţa
icoanei, ridică-ţi mâinile şi spune-i Domnului, care este de faţă, cu voce tare, despre
cugetul care te atacă. Să ai credinţă tare că Domnul îţi va primi mărturisirea, şi uneltirile
diavolului te vor lăsa, fiind descoperite în faţa Domnului. Diavolul este întuneric şi taina
fărădelegii şi de aceea poate acţiona doar tainic şi în întuneric. Când este depistat şi
pătrunde lumina acolo unde a petrecut el în beznă şi viclenie, fuge fără a privi înapoi,
fiind ars de lumină. Mărturisirea îi slăbeşte puterile şi în timpul mărturisirii cugetelor
unui Stareţ. Fiind descoperit, mai ales în prezenţa martorilor, el este nevoit să se retragă.
Dacă lupta nu te părăseşte, chiar şi după ce ţi-ai mărturisit cugetele în faţa lui
Dumnezeu, atunci începe a stărui cu mare atenţie în rugăciune şi să ştii că Domnul,
printr-o astfel de luptă, vrea să te înveţe să ai mai multă răbdare, pregătindu-te, precum
tatăl pe fiul său, la ispite mai mari, pentru ca prin această luptă şi răbdare, să se
săvârşească lucrarea mântuirii tale. Îngăduind continuarea luptei, Domnul întăreşte şi
înmulţeşte virtuţile tale. În acelaşi timp, pe parcursul acestei lupte, patimile din inimă
slăbesc. În toate cazurile Domnul îţi rânduieşte tot ce-ţi este de folos, doar tu să nu
deznădăjduieşti şi să nu te mâhneşti prea mult, ci fiind atent la rugăciune, luptă cu acel
cuget obsedant şi să ştii că nu este al tău, ci al diavolului. Aceasta îţi va putea servi drept
o închipuire a faptului cum demonii îi vor chinui necontenit pe păcătoşi în iad acţionând
asupra patimilor acestora, agitându-le una după alta, ei neavând nici o posibilitate să se
izbăvească de chinurile lor. Aşa că nu trebuie să te simţi apăsat de această luptă, ci să-i
mulţumeşti lui Dumnezeu că ne trimite pedeapsa aici, pe pământ, pentru a ne izbăvi de
chinurile ce ne aşteaptă în veşnicie.
A alerga la Domnul cu rugămintea de a ne izbăvi de lupta cu cugetul, se cade să o faci
cât mai rar, doar în cazuri extreme de neputinţă şi deznădejde, pentru că lupta este
destinată ostaşului şi se cuvine a lupta, iar nu a ne feri de aceasta. Mai bine este să fii
atent la rugăciune, să nu te întristezi, ci să lupţi şi iarăşi să lupţi. Prin luptă se ajunge la
biruinţă, prin luptă dobândim virtutea, ne apropiem de Dumnezeu şi încununăm raţiunea
cu cununa slavei. Nu trebuie să ne fie frică de tot felul de cugete puţin atrăgătoare,
pentru că omul în lupta cu ele şi cu ajutorul harului, se pregăteşte să treacă biruinţă
tărâmul unor ispite şi mai mari şi să atingă puterea şi slava dumnezeiască, primind de la
Domnul ajutor şi răbdare în luptă. Dacă ai un părinte duhovnic sau un Stareţ-povăţuitor,
să nu ascunzi nimic de el, ci să îi mărturiseşti toate tainele inimii tale. Dacă nu are nume
mare sau nu are cinul preoţiei, tu să nu fii tulburat. Important este să aibă adevărata
înţelepciune duhovnicească, care este rodul întregii lupte şi cununa pentru biruinţa
asupra patimilor. Duhovnicul să îl alegi în conformitate cu indicaţiile stareţului
(povăţuitorului - n.tr.) şi să-1 întrebi pe Stareţ în ce fel şi cum ar trebui să te mărturiseşti
duhovnicului. Ce-ţi va spune stareţul să îndeplineşti întocmai, necălcând nici un cuvânt
41
din cele spuse. El cunoaşte mult mai bine decât tine ce-ţi este de folos, şi tu să nu
ascunzi nimic de el. Bine este când însuşi stareţul este preot. Dacă nu ai vreun părinte
care să te conducă în această lucrare a rugăciunii, să nu spui nimănui, inclusiv la
mărturisire, despre lucrarea ta. Să cazi doar în faţa Domnului şi în rugăciune să-i
destăinui toată tristeţea şi toate tainele tale şi să ai credinţa tare că E1 priveşte la tine şi,
auzind rugăciunea ta plină de jale şi durere, îţi va rândui ceea ce este de folos. Tu doar
roagă-te neîncetat şi fiind atent la rugăciune, să nu cârteşti asupra ispitelor, care-ţi sunt
trimise spre folosul tău. Toţi Sfinţii sunt numiţi nevoitori pentru că ei toţi au luptat, au
răbdat şi au biruit ispitele cu ajutorul harului, ei având ispite nespus mai mari decât ale
tale. În cazul în care nu ai Stareţ, alegeţi un duhovnic, preferabil dintre călugări. Dacă
duhovnicul nu cunoaşte multe despre rugăciunea lui Iisus, atunci mai bine să nu-i zici
despre ea, ci să te limitezi doar la mărturisirea păcatelor care-ţi apasă conştiinţa. Altfel,
necunoscând lucrarea rugăciunii lui Iisus, el, cu sfaturile sale, doar te va păgubi. În
zilele noastre este greu de întâlnit adevăraţi cunoscători ai lucrării rugăciunii lui Iisus.
Dacă va părea necesitatea unei mărturisiri urgente la un preot necunoscut, atunci
mărturiseşte-i toate păcatele tale, dar despre lucrarea rugăciunii nu-i spune nici un
cuvânt. Harul, prin acesta, îţi va ierta păcatele tale şi-ţi va linişti conştiinţa. Când îi vei
mărturisi unui preot necunoscut lupta patimii desfrâului, să ştii că unii duhovnici,
necunoscând viaţa ascetică şi lupta cu patimile, sfătuiesc deseori greşit de a renunţa la
luptă şi a pleca în lume pentru a trăi în căsătorie. Aceştia se conduc după cuvintele
Apostolului: „Mai bine este să se căsătorească, decât să arză” (1Cor.7,9), neînţelegând
de fapt că Apostolul le zice aceasta celor ce trăiesc singuri şi care nu voiesc să lupte, ci
se lasă aprinşi de patimă. Dar dacă tu ţi-ai ales acel mod de viaţă de a lupta împotriva
patimilor, atunci respinge acest sfat, iar pe duhovnicul neînţelept să nu-1 mai vizitezi a
doua oară. E1 însuşi este bolnav sufleteşte, mai mult decât alţii. El tolerează patimile,
neştiind că trebuie să lupţi cu ele întreaga viaţă, atât cu cugetele cât şi cu dorinţele care
aprind partea poftitoare a sufletului. Astfel de duhovnici sunt cu nume mare şi de aceea
iată de ce este necesar să scriu despre ei, pentru a evita paguba. Maicile trebuie să se
mărturisească la duhovnicul mănăstirii, şi dacă se va întâmpla ca acesta să sfătuiască
plecarea în lume şi viaţa de familie, atunci imediat trebuie anunţată maica egumenă de
care nimic nu trebuie de ascuns. În nici un caz nu trebuie tăinuit acest sfat deoarece
monahia este legată duhovniceşte de maica egumenă şi răspunderea pentru sufletul ei o
poartă egumena, în cazul în care monahia respectivă va fi sub ascultarea ei deplină. Pe
un asemenea duhovnic maica egumenă trebuie să-1 înlăture, anunţându-1 pe arhiereu
despre faptul că acesta risipeşte sufletele surorilor, împiedicându-le de la nevoinţa luptei
cu patimile. La fel este posibilă calea unei vieţi petrecută în pocăinţă numită de Sfinţii
Părinţi „cea de mijloc”, cale acceptată de către ei. Aceasta este ceva intermediar între
sihăstrie şi chinovie, când se adună doi sau trei şi împărtăşesc aceleaşi idei, au opinii
identice şi doresc să petreacă o viaţă de pocăinţă şi de rugăciune. Dar în zilele noastre
este foarte dificil să întâlneşti astfel de oameni simpli şi înţelepţi, care sunt părtaşi
aceloraşi idei. Ei trebuie să-şi taie voia şi să se lepede, unul înaintea altuia, de dorinţele
proprii. Nedumeririle, ispitele şi îndoielile trebuie hotărâte de comun acord şi să
corespundă cu indicaţiile Sfinţilor Părinţi. Conducătorii acestora trebuie să fie numiţi
Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi. Însă cea mai sigură cale de a petrece viaţa în pocăinţă şi
rugăciune este cea de a vieţui alături de un Stareţ. În acest fel de viaţă, stareţul va
preîntâmpina orice primejdie, indicându-ţi cum să procedezi. Tu doar să fii ascultător şi
42
să împlineşti ce ţi-a spus. Numai de ar avea stareţul o adevărată viaţă duhovnicească
şi ar fi renumit cu curăţia credinţei.
Un rol nu mai puţin important în rugăciunea lui Iisus, cea a minţii, îl are locul în care s-a
concentrat atenţia minţii în timpul lucrării rugăciunii. Sfinţii Părinţi, marii rugători şi
lucrători ai sfintei trezvii, cât şi experienţa celor ce se nevoiesc, ne mărturisesc că
rugăciunea lucrată de minte se lucrează în mod firesc acolo unde la fiecare om se află
organul cuvântului, adică în gâtlej. Aici, în zona coardelor vocale, se cuvine să stăm cu
atenţie în tot răstimpul săvârşirii rugăciunii minţii, şi nicidecum într-un alt loc. Să nu-ţi
îndrepţi atenţia nici în cap, nici spre pântece, nici în stomac şi nici în cele mai de jos ale
pântecelui, ceea ce este şi mai periculos, ci prin toate mijloacele ţine-ţi mintea cu atenţie
în gâtlej, şi stai aici şi nu te abate nicăieri. Nu face eforturi să-ţi muţi atenţia în inimă
pentru că aceasta este posibil doar în timpul lucrării rugăciunii minţii din inimă, când
inima se roagă împreună cu mintea. Despre aceasta vom vorbi puţin mai târziu, iar acum
reţine un singur lucru: în timpul lucrării rugăciunii minţii să nu-ţi sustragi atenţia din
zona acestui organ al vorbiri.
În perioada lucrării rugăciunii minţii, acţiunea patimilor se măreşte în mod considerabil.
Satana tulbură patimile pe care le ţine în mâinile sale ca pe o armă în lupta cu omul, iar
mintea, prin atenţia ei ascuţită, simte mai clar decât altă dată, tulburarea patimilor
iritate. Omul, văzând atacurile demonilor pierzători de suflete, înţelege cu tristeţe că
dacă rugăciunea îl va părăsi, atunci sufletul va fi luat în iad de viu, şi de aceea mai
stăruitor se ţine de rugăciune, se ascunde în ea cu mintea de vrăjmaşi şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, scapă de răscoala patimilor ridicate de diavolul. Tot ce este mai important în
lucrarea rugăciunii minţii este descris aici. Nu te întrista, ci lucrează. Stai cu atenţie
înaintea lui Dumnezeu, precum este indicat, şi să te îngrijeşti numai de aceasta. Inima
încă nu s-a curăţit de patimi şi mintea nu s-a eliberat de întunecime. Încă nu ai
posibilitatea de a te apropia de Vieţuitorii Cerului şi de aceea nu ţi se pot arăta nici
îngerii şi nici Sfinţii lui Dumnezeu. Orice ţi s-ar părea sfânt şi curat, înlătură cât mai
departe de la tine şi să nu-ţi dai acordul la nimic, şi aşa, cu ajutorul harului, vei scăpa de
orice înşelare. Orice ai întâlni în cale să nu primeşti, ci, după cum s-a mai spus, petrece
în rugăciune şi fii atent la ea şi cu ajutorul ei alungă orice răutate. Să preţuieşti
rugăciunea. Rodul rugăciunii minţii este curăţirea minţii şi vederea păcatelor din inima
ta, precum şi zdrobirea inimii prin pocăinţă şi restabilirea virtuţilor. Monahismul sau
viaţa de lume, nu au importanţă în lucrarea rugăciunii. Monah să fii, ascultător sau un
simplu mirean, nu are importanţă. Important este ca anturajul şi împrejurările să nu te
deranjeze în lucrarea rugăciunii şi să nu-ţi fie un obstacol în formarea monahului
lăuntric.
RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ LUCRĂTOARE
Iată că omul urcă pe următoarea treaptă şi dobândeşte rugăciunea minţii din inimă
lucrătoare. Ea este numită a minţii din inimă deoarece în cadrul ei, împreună cu mintea
se roagă şi inima, adică întreg omul lăuntric. Iar lucrătoare este numită pentru că în
cazul ei voinţa omului continuă să lucreze în el, manifestându-se prin îndemnuri şi
fapte. Omul încă nu a intrat în întreaga împlinire a voii lui Dumnezeu; el o împlineşte
doar parţial, iar în rest îşi îndeplineşte lucrarea şi voinţa sa. Încă nu este atinsă
înţelepciunea desăvârşită. Precum mintea se deprinde cu rugăciunea vorbită şi este
43
atentă la cuvinte, adâncindu-se treptat în această rugăciune şi căpătând deprindere în
ea, tot la fel este şi în cazul rugăciunii minţii. Atunci când ea se înrădăcinează în minte,
ca drept răspuns la lucrarea minţii, inima începe şi ea treptat să se încălzească. Altfel
spus, când mintea este ocupată mereu cu rugăciunea şi omul şi-a îndreptat întreaga sa
viaţă spre această lucrare, atunci simţurile lăuntrice încep să fie în acord cu rugăciunea
şi să se adâncească în ea şi astfel iau şi ele parte, împreună cu mintea, la lucrarea
rugăciunii şi, fiind atrase de Numele lui Dumnezeu, nu mai sustrag mintea de la
rugăciune. Satana, dimpreună cu demonii săi, înarmaţi cu patimile care locuiesc în
inima cea veche, care împlineşte voia proprie, se înrădăcinează în „eul” mândriei
omeneşti. Aici, chiar în însăşi baza inimii, care are o înaltă părere de sine, diavolul îşi
înalţă un mare templu construit din patimi. Însă această fortificaţie neclintită până acum,
care i-a ţinut în captivitate pe toţi oamenii din toate timpurile, începe de acum să se
risipească sub acţiunea rugăciunii minţii. Satana, văzând distrugerea templului său de
patimi, nu rămâne indiferent. E1 inventează în fiecare clipă noi şi noi mijloace de luptă,
harul îngăduindu-i omului să fie ispitit, cu scopul de a-l zidi. Văzând că patimile
slăbesc, Satana începe a-1 speria pe cel ce lucrează rugăciunea prin imaginaţie, apărând
în tot felul de chipuri înspăimântătoare, dorind să-1 smulgă pe om de la rugăciune
pentru totdeauna, sau dacă nu, măcar pentru un timp sau chiar pentru un minut. Când
inima omului începe să participe la rugăciune, atunci Satana, văzând aceasta şi
înţelegând că aflarea lui în inimă va fi de scurtă durată el se înfurie şi scrâşneşte din
dinţi, asemenea împăratului care este izgonit de pe tron, pierzându-şi stăpânirea. Satana
cunoaşte bine posibilitatea omului de se ruga cu inima, şi de aceasta îi este frică cel mai
mult. Dacă inima se uneşte cu mintea în lucrarea rugăciunii, atunci, pentru Satana, lupta
prin intermediul patimilor devine foarte grea, deoarece mintea acţionează puternic şi
poruncitor cu acordul inimii, prin har înfrângând toate uneltirile diavolului. Acum
mintea, cu atenţia pe care o posedă, pătrunde până la temelia păcatului şi până la
rădăcinile răutăţii şi astfel îi face diavolului o rană mortală în cap. Există şi o lege, după
care, rădăcinile patimilor fiind descoperite în inimă, prin această acţiune (adică prin
faptul că sunt descoperite) se distrug imediat. Iar când în inimă nu mai rămâne răutate,
atunci Satana cu demonii lui nu mai pot locui în ea. Cât timp Satana şi patimile locuiesc
în inimă, ele calcă în picioare mintea şi omoară sufletul, împreună cu virtuţile lui. Inima
omului are menirea de a fi lăcaşul lui Dumnezeu, dar atât timp cât ea este robită de
patimi, Domnul nu poate locui în lăcaşul Său. Când începe să se cureţe inima, diavolul,
pierzând stăpânirea asupra omului, recurge în mod deosebit la diverse ispite. Fiind rănit
de moarte el încă mai deţine moştenirile inimii însă înfuriindu-se şi ridicându-se la o
luptă mai crâncenă, diavolul în mod nevoit descoperă şi mai mult, spre a sa pierzare,
rădăcinile tainice şi ascunse ale patimilor. Fiind descoperite cu ochiul minţii, ele sunt
izgonite pe loc. Mintea atentă şi cu experienţă, fiind întărită de har, percepe şiretlicurile
cele mai subtile ale diavolului. Acesta este perioada când harul îi oferă minţii să vadă
rădăcinile patimilor, temelia lor, adică pe diavolul cu toţi demonii care s-au ascuns în
inimă. Aceasta este cea mai tristă perioadă în calea pocăinţei. Povara suferinţei într-un
asemenea moment, poate fi comparată cu cele mai mici chinuri din iad, aici fiind
binevenite cuvintele: “Cel ce ridici până la ceruri, cobori până la iad”.
Satana, înfuriat şi izgonit din inimă, începe să acţioneze în mod simţitor, lovind când
din stânga, când din dreapta. Lucrătorul rugăciunii minţii din inimă este supus atacului a
diferite fiinţe cu chip de fiară şi monştri de neînchipuit, care atacă în particular sau mai
44
mulţi, dar cu un singur scop, şi anume acela de a lovi cu frică şi de a sustrage de la
rugăciune. Cel ce se roagă, va respinge orice ispită şi o va transforma în nimic, numai
dacă va persista cu atenţie în lucrarea sa, cea a minţii din inimă, în care va fi ajutat de
harul ce se află prezent în însăşi rugăciunea. Astfel se dobândeşte marea iscusinţă în
luptă. Suferind o înfrângere în timpul atacurilor din partea stângă, atunci când se arată în
chipuri înspăimântătoare, diavolul începe ispita din partea dreaptă. Acum se arată în
chipurile sfinţeniei şi plăcut la înfăţişare. Asemenea ispite sunt greu de recunoscut. Aici,
unii asceţi părăsind atenţia la rugăciune din voia lor proprie, au primit răni adânci şi
dureroase sau au suferit o înfrângere totală. Însă cel mai uşor treceau peste această
încercare aceia ce nu dădeau importanţă la nici un fel de chipuri nevăzute, ci vorbeau în
gândul lor cu Hristos, având credinţă tare în prezenţa Lui. A rezistat cel care ţinea minte
că el nu-L poate vedea cu vedere simţitoare pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe
Îngeri şi pe Sfinţi, acela care ştia că arătările cereşti sunt date prin nevoinţă şi în mod
exclusiv celor ce sunt curaţi cu inima. Păcătosului, cele sfinte nu i se arată. Satana este
capabil, în mod imaginar bineînţeles, să ia asupra sa chipul lui Hristos după felul cum
este E1 arătat în icoane, şi tot el, diavolul, poate arăta o icoană care învie şi pe
Atotţiitorul coborând din ea gata să binecuvânteze, sau o icoană care se îndreaptă spre
tine mărindu-se în dimensiuni. S-ar putea să vezi şi o lumină din icoană sau pe Sfinţii
din cer; să auzi voci sau cântări pseudo-îngereşti sau altceva de acest fel, fie realitate sau
închipuire, pe care omul supus simţurilor nu le poate deosebi. Satana procedează astfel
pentru ca cel ce se roagă, fiind copleşit de visuri, să se închine lui, diavolului care i s-a
înfăţişat într-unul din chipuri, lucru pe care unii 1-au şi făcut, din care cauză au
înnebunit. Însă cel ce cunoaşte cât de mare este preţul iertării păcatelor, şi care îşi
cunoaşte propria nevrednicie, acela este atent doar la rugăciune. Doar cel ce niciodată
nu se încrede propriilor simţuri trece prin ispite fără nici o pagubă. Să ştii, frate sau soră,
că procedând astfel în toată vremea pocăinţei tale, vei dobândi, prin har, biruinţa, vei
cunoaşte voia lui Dumnezeu, vei împlini-o în întregime şi te vei mântui.
Omul ce se roagă cu mintea din inimă primeşte milostiviri de la Domnul. Acestea se
manifestă prin aceea că săvârşindu-se lucrarea rugăciunii, mintea se eliberează de
întunecime, iar inima, zdrobindu-se, se curăţă tot mai mult de patimi şi de păcate. Însă
indiferent de aceasta, rugăciunea continuă să rămână lucrătoare, adică omul, deşi luptă
cu diavolul, cu toţi demonii şi cu toate patimile, se predă pe sine în voia lui Dumnezeu.
Această predare în mâinile Domnului rămâne însă încă parţială. Acest simţământ nu a
intrat încă în adâncul inimii, încă nu a devenit o însuşire a inimii, şi aceasta pentru că în
inimă încă mai stă înrădăcinat diavolul, pentru că în temelia ei este întărită rădăcina
rădăcinilor, adică „eul” mândriei. Astfel suferă şi luptă omul, ziua şi noaptea,
nerenunţând la aceasta. Ispitele, ce nu mai au sfârşit, aduc mintea într-o stare de mânie
firească împotriva patimilor. Indignată şi revoltată împotriva răului, mintea arde de o
mare dorinţă de a nu mai păcătui, şi de aceea, cu o deosebită sârguinţă ea caută peste tot
manifestările pătimaşe, omorându-le imediat cu rugăciunea. Iar harul, fără a se retrage,
îi ajută minţii rămânând însă neobservat şi nevăzut de ea. În sfârşit, datorită atenţiei
necontenite, mintea descoperă însăşi rădăcina rădăcinilor, cauza tuturor răutăţilor,
mândria. Îndată ce este scoasă la iveală, cu ajutorul lui Dumnezeu, rădăcina răului,
întreaga luptă se îndreaptă împotriva mândriei care, prin har, este scoasă în sfârşit, fiind
lovită mortal în cap.
45
Iar inima, împreună cu această ultimă patimă, se izbăveşte şi de toate celelalte. În
această marea luptă este distrus lăcaşul Satanei, şi el însuşi este izgonit din inimă. E1 nu
va mai putea să stea acolo, deoarece în om nu mai există locaşul patimilor, dimpreună
cu temelia lui mândria îngâmfată. Diavolul nu mai are unde să vieţuiască şi să se
ascundă, pentru că este văzut din toate părţile şi iluminat. E1 însă nu suportă lumina
deoarece este întuneric. Satana se înspăimântă se cutremură, se clatină, se depărtează,
părăsind pentru totdeauna câmpul de luptă, ajungând de nimic în faţa Numelui
Domnului, rostit de către nevoitor. Astfel, se curăţă mintea de întunecime, iar inima şi
sufletul de patimi, de păcate şi de diavol. Şi începe o cu totul altă lucrare a voii lui
Dumnezeu.
Ultima încercare a fost îngăduită de Domnul pentru ca Satana să fie ruşinat până la
capăt, iar nevoitorul să devină încercat în toate ispitele ce se vor întâmpla cu el. Până la
acest timp, rugăciunea şi harul au lucrat din afară, dorind să pătrundă în inimă coborând
în ea mintea, iar diavolul lupta aflându-se înlăuntrul inimii, ceea ce era foarte comod
pentru el. Dar acum harul şi rugăciunea pătrund în inima curată, şi Însuşi Dumnezeu se
sălăşluieşte în ea ca într-un locaş destinat Lui, de la început. Aflându-se pe această
treaptă a nevoinţei, rugăciunea trece în următoarea sa fază şi, din lucrătoare devine de
sine mişcătoare. Aici este trasată o graniţă dintre două perioade de bază, fundamentale,
din viaţa nevoitorului: se săvârşeşte perioada lucrătoare de curăţire şi începe perioada
iluminării minţii perioada contemplativă. De acum înainte calea lucrării pocăinţei, calea
lucrării minţii trupeşti, duce la dobândirea Duhului Sfânt. Aici este începutul vieţii
duhovniceşti. De aici, rugăciunea trece în totalitate în simţul inimii şi omul se roagă cu
inima mişcată de Duhul Sfânt, stând cu mintea în inimă în faţa tui Dumnezeu. Diavolul,
izgonit afară, nu-1 mai atacă pe om de la sine dar începe să lucreze prin alţi oameni,
aprinzând în ei ura şi invidia. Acum oamenii vor începe să-1 prigonească pe adevăratul
următor al lui Hristos, făcându-i tot felul de mârşăvii. Aceasta este regula generală a
luptei. Dar, să ne întoarcem puţin înapoi. Aşadar, omul, observând în inimă rădăcina
stăpânitoare a răului, mândria se răscoală împotriva ei, o omoară şi o aruncă afară, prin
aceasta curăţind inima de toate patimile şi de Satana. Trebuie de observat, mai întâi de
toate, că un asemenea nevoitor nu poate fi omul ce-şi face voia proprie, deoarece inima
se curăţă de către Dumnezeu prin împlinirea voii Lui, şi prin faptul că îşi aminteşte de
E1 necontenit în rugăciune. Dacă inima este curată, înseamnă că omul a învăţat să
împlinească voia lui Dumnezeu, pe care a cunoscut-o întru totul. Iar voia lui Dumnezeu
în aceea şi constă: ca omul să primească de la E1, în dar, o mare şi incomparabilă
virtute, şi anume, simţul rugăciunii, care trăieşte în inimă, lucrată fiind de Duhul Sfânt.
Printre virtuţile cu adevărat duhovniceşti dobândite în urma curăţirii inimii, deosebit de
înălţătoare este smerenia, numită şi smerita înţelepciune. După fire, smerenia este
adevărata cunoaştere de sine, născută din îndurarea necazurilor, prin nereuşite şi
neputinţe, atunci când în lupta cu răul omul cunoaşte adevărata nimicnicie a „eului” său.
Ceea ce până acum s-a numit smerenie a fost doar închipuirea ei, o oarecare asemănare,
care nu a avut nici o contribuţie la cunoaşterea de sine, ci era, comparabil, nefolositoare.
A recunoaşte rugăciunea minţii din inimă lucrătoare, şi de a o delimita de cea minţii,
este posibil doar după caracterul ispitelor descrise mai sus care „însoţeau” lucrarea.
Altfel nu se poate. Un criteriu deosebit al rugăciunii mintii din inimă este atenţia care nu
se împrăştie. Acum rugăciunea nu mai constă atât în multitudinea pronunţărilor ei, cât în
calitatea atenţiei, cu scopul de a depista mai uşor cetele dracilor şi vicleşugurile
46
acestora. În perioada lucrării rugăciunii minţii din inimă lucrătoare, atenţia minţii
necesită să fie concentrată acolo unde era şi în momentul lucrării rugăciunii minţii.
Adică mintea, fiind atentă la rugăciune, să se concentreze în gâtlej, acolo unde se află
organul de vorbire şi pe unde se înghite mâncarea. Acest lucru este deja testat prin
experienţă, şi la fel ne menţionează şi Sfântul Paisie Velicicovski. Ca unul ce ţine de
unirea minţii cu inima precum s-a explicat, însuşi harul coboară în inimă mintea cea
rugătoare. Şi aceasta se întâmplă la timpul cuvenit însă nu mai înainte ca inima să fie
curăţită de patimi.
Ia aminte, lucrătorule al acestei sfinte rugăciuni a lui Iisus, următoarele: concentrează-ţi
cu toată silinţa atenţia numai acolo unde am indicat mai sus, căci dacă vei permite
minţii, care este atentă la rugăciune, să circule prin alte locuri ale fiinţei tale, atunci îţi
vei produce ţie însuţi un mare necaz şi nu vei obţine nici un folos. Fixând mintea în
locul indicat vei asigura minţii cea mai scurtă cale de pătrundere în inimă, pentru a
aduce cu toată plinătatea sufletului doxologii, închinându-te astfel Domnului în
neîncetată rugăciune „cu duhul şi cu adevărul” (In. 4,24). Evită prin toate mijloacele săţi
concentrezi atenţia în cap, înăuntrul pântecelui, în rinichi, etc. pentru că acest lucru
este destul de păgubitor. Să ţii atenţia acolo unde ţi s-a indicat. A fost spus de către
Sfinţii Părinţi că această cale a pătrunderii în inimă o arată Însuşi Dumnezeu şi aceasta
se întâmplă nu mai devreme de a se curăţa inima. Însuşi Domnul coboară mintea care
este atentă la rugăciune în inimă, şi împreună cu rugăciunea, însuşi Dumnezeu intră în
inimă, deoarece Numele Domnului este nedespărţit de Însuşi Domnul. Să nu
îndrăznească omul, înainte de a se curăţa, să inventeze după mintea sa altă o cale de
pătrundere în inimă, căci va fi ruşinat, deoarece nu există o altă cale decât cea descrisă.
La Sfinţii Părinţi nu se mai pomeneşte un alt loc de concentrare a atenţiei. În general, ei
scriau scurt şi acoperit, pentru că în vremea lor erau mulţi lucrători pe ogorul acestei
sfinte lucrări şi deci nu se simţea necesitatea de a se oferi explicaţii.
După ce mintea s-a unit cu inima, omul poate fi gata de a urca la treapta rugăciunii
contemplative. E1 nu mai are nevoie de îndrumători, deoarece Dumnezeu se află în
inima lui. Acum, dorinţele şi acţiunile omului coincid cu voia cea sfântă a lui
Dumnezeu. După coborârea minţii în inimă, omului îi este dat să cunoască adevărul, şi
anume că acum a dobândit o adevărată cunoaştere de sine şi pentru el a devenit accesibil
înţelesul miezului Sfintei Scripturi. Acum el însetează de dorinţa de a le împărtăşi celor
apropiaţi, din dragoste faţă de ei, tot ceea ce-i este descoperit. Însă el este obligat să
respecte cu toată sârguinţa tăcerea şi cu toate puterile să păstreze liniştea prezentă în
inima lui. Dacă este un Stareţ iscusit, sau altcineva care are experienţă în lucrarea
minţii, atunci este bine să petreci în discuţii cu ei, oferindu-le respectul cuvenit. Este
ziditor pentru suflet să-i asculţi pe acei oameni, al căror cuvânt este plin de o iscusită
înţelepciune duhovnicească şi care, prin cunoştinţele lor, sunt adevăraţi teologi şi
lumina lumii.
Cel ce lucrează rugăciunea, atâta timp cât nu a ajuns la măsura curăţiei inimii, nu
trebuie să dea importanţă simţurilor fiziologice: căldura din trup sau din piept, frigerea
sau săltarea înăuntrul trupului sau sub piele. Toate acestea trebuie respinse şi nebăgate
în seamă. Această căldură are o provenienţă simţitoare [adică trupească- n.n.] şi după
fire.
Toate aceste fenomene sunt de ordin neo-firesc şi sunt nevinovate dar, dacă le primim
ca fiind pline de har, atunci urmează înşelarea. S-ar putea simţi o dulceaţă în gâtlej, o
47
mireasmă sau altceva de acest fel, adică o funcţie a unuia din cele cinci simţuri
exterioare. Dar să nu dai atenţie la nimic din ceea ce este supus simţurilor, ci să le
alungi de la tine. Să cunoşti doar rugăciunea şi să te îngrijeşti de atenţie. În rugăciune se
găseşte tot ceea ce este necesar. Ea duce [pe cel ce o practică- n.n.] la ceea ce ochiul n-a
văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit
Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul” (1 Cor. 2,9).
Când inima va fi curăţită de către Dumnezeu, atunci Domnul va trăi acolo şi va lucra
acolo. Iar în Domnul este şi harul, şi darurile. Aici totul şi toate prisosesc. Astfel,
Domnul, dându-se pe Sine omului, îi dăruieşte toate cele ce-I aparţin Lui. Domnul îi
dăruieşte omului renaşterea virtuţilor, întărindu-i-le în inimă. Iată, acest lucru este
minunat şi trebuie să-1 uimească pe cel ce se roagă şi nu alte fapte sau lucrări prin care
el ar putea fi robit. Până la dobândirea curăţiei, chiar dacă se întâmplă vreo acţiune a
harului, această acţiune are menirea de a trezi din somnul păcatului. Numai după aceea
va începe să lucreze şi harul poruncitor. Harul ce se retrage, are ca scop de a învăţa şi a
conduce mintea omului în lucrarea mântuirii; acesta îl învaţă pe om, îl desăvârşeşte în
lucrarea rugăciunii cu o deosebită atenţie, îl mai învaţă smerita lăsare în voia lui
Dumnezeu, în încercările luptei pentru dobândirea virtuţilor, precum şi cunoaşterea
propriei nimicnicii şi a stării de păcat. Toţi acei care se considerau pe sine vrednici de
darurile pline de har, aceia care erau în aşteptarea onorurilor, vedeniilor şi minunilor, au
nimerit în plasa vrăjmaşului. Dar cei ce mergeau cu o conştientizare sinceră a păcatelor,
a slăbiciunilor, a propriei nimicnicii şi nevrednicii, nădăjduind doar în Dumnezeu, care
din dragoste
RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ DE SINE
MIŞCATOARE
După toate cele trăite pe calea pocăinţei, după lungi zile de mare tânguire şi mare
tristeţe, omul ajunge într-un total devotament faţă de voia lui Dumnezeu. Acum mintea
împreună cu rugăciunea este coborâtă de către Dumnezeu în inimă, pentru lucrarea
rugăciunii minţii din inimă de sine mişcătoare. Din această clipă omul se apropie de
adevărata cunoaştere şi împlinire totală a voii lui Dumnezeu, intră în viaţa
duhovnicească cea adevărată, iar mintea lui capătă o întreagă înţelepciune, pătrunzând
astfel, deşi nu întru totul, în unul din locaşurile minţii despre care este spus, „în casa
Tatălui Meu, multe lăcaşuri sunt”. Mintea coborând în inimă nu stă degeaba, ci
împreună cu inima începe să lucreze rugăciunea, dar nu cu ajutorul cuvântului şi nu cu
gândul, ci cu însuşi simţământul inimii, care nu încetează şi nu se opreşte nici în timpul
somnului, nici în oricare altă vreme, deoarece acest simţ este întru totul neîncetat. Şi
astfel omul se roagă Domnului neîncetat, cu toată fiinţa naturii sale, a minţii şi a inimii
sale, încredinţându-I-se Lui şi aruncându-se pe sine cu totul în faţa Sa, cu mulţumire din
inimă. Acum toate virtuţile au intrat în inimă dimpreună cu rugăciunea. Între acestea
este şi simţământul mulţumirii celei din inimă. Acum începe cu adevărat o viaţă
duhovnicească şi virtuoasă, când virtuţile lucrează nu în aparenţă, ci din toată inima şi în
inima însăşi. Mintea care a intrat odată în inimă nu mai iese afară, ci doar dacă va dori
de bunăvoie să apeleze la cele din afară. Aflându-se înăuntru, chiar dacă se va confrunta
cu cele exterioare, în caz de necesitate, (acolo unde este nevoie), ea o face doar
superficial, fără participarea întregii inimi. Mintea săvârşind coborârea în inimă, în
48
simţurile duhovniceşti ale ei, vorbeşte neîncetat cu Domnul şi cu sufletul, apropiinduse
de ea (adică de inimă), şi pe ea apropiindu-şi-o de sine. Aceasta este lucrarea de
rugăciune a omului care petrece o viaţă cu adevărat duhovnicească şi curată.
Prin acţiunea rugăciunii revin la viaţă şi virtuţile, care cresc prinzând putere şi
desăvârşindu-se, după cum este spus „Merge-vor din putere în putere” (Ps. 83,8), căci
odată cu una încep să crească şi celelalte. Creşterea în mare măsură a unei virtuţi atrage
după sine şi creşterea, în aceeaşi măsură, şi a celorlalte, deoarece virtuţile au aceeaşi
natură şi alcătuiesc sufletul. Virtuţile nu pot exista în lipsa uneia dintre ele, după cum nu
poate exista nici o virtute fără celelalte, pentru că ele se găsesc în inimă şi se numesc
adevărate, iar Adevărul este unic şi nedespărţit. Prima din adevăratele virtuţi, după
coborârea minţii în inimă, este virtutea smereniei. Adevărata smerenie nu este altceva
decât adevărata cunoaştere de sine, care te aduce la smerita cugetare. În asemenea caz
omul îşi recunoaşte în totalitate „eul” său mândru şi neînsemnat, creat din nimic din
pronia lui Dumnezeu. Şi acum cunoscându-se pe sine şi reîntorcându-se către nimicnicia
sa, înţelege că propria lui natură este praf, iar duhul vieţii, pe care i L-a suflat Domnul,
adică sufletul lui, este suflare Dumnezeiască. Tot ce este mai preţios în el este de la
Domnul, el fiind pulberea pământului.
Când deja Însuşi Domnul îl conduce în toate pe om, îi oferă acestuia posibilitatea să se
vadă pe sine ca pe cel mai de nimic din toate câte există. Atunci, nedespărţit de
cunoaşterea de sine se dă omului cunoaşterea de Dumnezeu, care se numeşte la Sfinţii
Părinţi: „vederea” adevărului. Vederea adevărului, adică vederea înţeleaptă a lui
Dumnezeu este, în esenţă, vederea Domnului cu adevăraţii ochi duhovniceşti. Domnul
se dă pe Sine spre a fi cunoscut şi a fi gustat, aici se află căutata esenţă a vieţii omeneşti.
Acesta este un mare dar şi o răsplată care nu se poate compara cu nimic. Acesta este un
lucru ce se poate contempla şi din care se poate împărtăşi cel care are o atenţie cu
adevărat duhovnicească. Iată de ce toate acestea nu ne pot fi date în perioada lucrătoare,
când omul petrece în starea omului cel vechi, căci unde sunt darurile, acolo este şi
Însuşi Dătătorul de daruri, Dumnezeu. Căruia Domnul i-a dat adevărata virtute, aceluia I
se dă pe Sine Însuşi, deoarece adevărata virtute este virtutea cea dumnezeiască. De
aceea omul, predându-se în totalitate voii lui Dumnezeu şi primind de la E1 tot ceea ce a
căutat, adică vederea adevărului, începe sa trăiască după Dumnezeu ducând o viaţă cu
adevărat duhovnicească, care se numeşte „Viaţa după Dumnezeu”. Şi aceasta este
veşnică. Până acum omul a trăit după înţelepciunea trupească. E1 putea fi numit şi
cunoscut în societate ca om duhovnicesc dar aceasta era o greşeală.
După însăşi natura sa, omul sufletesc se deosebeşte de cel duhovnicesc, precum ne
învaţă Sfântu1 Apostol Pavel (1Cor.2,14-15). Strict spus, viaţa duhovnicească în om
începe numai după dobândirea Duhului Sfânt, care dă duhului omenesc viaţa veşnică.
RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ CURATĂ
Mai sus, s-a menţionat că după o deplină lăsare în voia lui Dumnezeu, prima fază a
adevăratei rugăciuni duhovniceşti este numită a minţii din inimă de sine mişcătoare.
Despre ea s-a vorbit deja. Chiar dacă mai puţin, dar destul de suficient. După aceasta
vine o fază mai desăvârşită, a rugăciunii curate sau neîmprăştiate. Această rugăciune a
minţii din inimă se săvârşeşte cu mintea şi cu inima care s-au curăţit în întregime de
întuneric şi de patimi. Inima, fiind despătimită, se roagă curat, şi dintr-o astfel de inimă
49
nu mai ies cugete. De curăţie este nedespărţită neîmprăştierea, adică când mintea nu
mai emană cugete şi dorinţe păcătoase.
O astfel de rugăciune este cu adevărat contemplativă, şi acum omul trăieşte cu adevărat
o viaţă duhovnicească curată şi contemplativă. Astfel trăind, omul se roagă în adevăr
prin Duhul Sfânt. Virtuţile, care ţin de întreaga înţelepciune sunt crescute de Domnul
din ce în ce mai mult, pe trepte tot mai înalte. Dumnezeu face bine omului în măsura în
care mintea lui poate primi acest bine, iar sufletul poate să simtă harul trimis. Dumnezeu
Se dă întreg pe Sine omului, iar omul, topindu-se de bunăvoinţă şi de dragostea Lui
către el, strigă către Domnul: „Potoleşte, Părinte Sfinte, valurile harului tău, deoarece
mă topesc ca ceara”.
În cazul unei vieţi contemplative, prin rugăciunea curată omului îi devine accesibilă mai
înainte vederea următoarelor faze ale desăvârşirii, care pot fi căpătate pe treptele cele
mai înalte ale vieţii duhovniceşti, după intrarea în rugăciunea văzătoare. Mintea, în
cazul unei vieţuiri contemplative, se ridică de la desăvârşire la desăvârşire, toate
virtuţile cresc în plinătatea lor, luminându-se din bunătăţile dumnezeieşti şi hrănindu-se
cu hrana duhovnicească a Duhului dumnezeiesc, de la trapeza Tatălui Ceresc. Astfel,
omul se sălăşluieşte cu mintea în lăcaşurile cerului, trecând prin diferite trepte ale
adevăratei vederi, vizitând unul după altul locaşurile din ce în ce mai luminoase ale
Tatălui Ceresc. Omul în stare de contemplaţie este stravofor [adică purtător de crucen.
n.], după pilda lui Hristos, şi împlinind întru toate voia Tatălui său Ceresc. Este
imposibil să-ţi duci crucea neavând necazuri, deoarece la fel a fost şi cu Hristos, Fiul lui
Dumnezeu după fire, Care întreaga viaţă pământească şi-a petrecut-o în necazuri.
Aceste necazuri cuprind în viaţa contemplativă întreg omul duhovnicesc însă ele nu sunt
ca cele pe care le are omul lucrător. Aceste necazuri sunt duhovniceşti. Orice apropiere
de cele înalte este însoţită de greutăţi, şi cel ce contemplă este supus necazurilor,
indiferent de faptul că s-a eliberat de patimi. Iar necazurile sunt atât de mari, încât poate
să le îndure doar acel care este condus de dragostea firească faţă de Tatăl Ceresc. Pe un
asemenea om nou, din nemărginita dragoste faţă de el, Tatăl Ceresc îl ridică tot mai sus
şi îi descoperă cunoştinţe tainice despre om şi despre Sine Însuşi, cunoştinţe care sunt
de necuprins. În viaţa contemplativă, somnul fuge de la om, trupul uită de mâncare şi
mintea e umplută de plinătatea descoperirilor. Toate acestea pot fi accesibile doar,
desigur, celor ce sunt tari duhovniceşte. Dragostea faţă de . Dumnezeu şi faţă de
aproapele vine într-o măsură imposibil de a fi oprită, iar mintea arde cuprinsă fiind de
văpaia dragostei.
RUGĂCIUNEA VĂZĂTOARE
Tot ce a fost scris aici, despre mintea cea cu adevărat duhovnicească, începând cu
deplina lăsare în voia lui Dumnezeu şi terminând cu rugăciunea văzătoare, poate fi
corect înţeles doar atunci când însuşi omul va ajunge în starea duhovnicească de
întreagă înţelepciune a minţii şi a sufletului. Altfel, toate tentativele de a înţelege cu
ajutorul lecturării esenţa fenomenelor duhovniceşti, vor duce la falsa cunoaştere,
deoarece mintea care cugetă trupeşte nu are posibilitatea să perceapă ceea ce este arătat
de la Duhul lui Dumnezeu, pentru că ceea ce este cu adevărat duhovnicesc este o taină.
De aceea puţine se pot spune despre rugăciunea văzătoare, deoarece păşim pe acel tărâm
50
unde trebuie „să tacă tot trupul omenesc”. Iar acel care este ridicat de Domnul în
aceste lăcaşuri, devine el însuşi un văzător tainic.
Contemplarea premerge adevăratei vederi a raţiunii. Rugăciunea curată contemplativă
anticipează, prin sine, cea mai înaltă treaptă a tuturor virtuţilor, şi anume rugăciunea
văzătoare. Această virtute mai este numită şi fecioria duhului. În rugăciunea văzătoare,
mintea îl vede nemijlocit pe Dumnezeu, cunoaşte tainele iconomiei Sale, începând cu
sfatul dumnezeiesc privind creaţia omului şi terminând cu a doua venire a lui Hristos şi
Înfricoşata Judecată, şi se îndreaptă spre înţelegerea marilor taine dumnezeieşti. Cele
mai vrednice minţi contemplative sunt sălăşluite de către Tatăl în cele mai înalte
lăcaşuri cereşti, în lăcaşurile fecioriei duhovniceşti, deoarece e nevoie ca măcar în unii
să lucreze cu toată plinătatea toate puterile fiinţei omeneşti. În unii ca aceştia întreaga
înţelepciune duhovnicească trece în feciorie duhovnicească, iar viaţa contemplativă şi
rugăciunea curată trec în rugăciunea văzătoare. Acestea le rânduieşte Însuşi Domnul
Atotţiitorul, hrănindu-1 cu cereştile taine. Pe un asemenea om ceresc, care trăieşte
duhovniceşte însă cu trupul rătăceşte pe pământ, Dumnezeu îl introduce în rugăciunea
văzătoare, în vederea celor mai ascunse taine dumnezeieşti, şi aceasta poate fi o maximă
luminare a minţii şi a sufletului. În fecioria duhului are loc atât dobândirea tuturor
desăvârşirilor posibile şi o posibilă apropiere faţă de Dumnezeu, cât şi urcarea în cetatea
apocaliptică „Ierusalimului celui nou care se pogoară din Cer de la Dumnezeul Meu”
(Apoc. 3,12). Sunt rari cei pe care Domnul îi ridică în această stare de adevărată feciorie
a duhului. De aici, omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu inima sa, în care răsună cuvântul
cântat de Biserică cu putere: „Luminează-se întru unimea Treimii cu sfinţenie de taină”.
În sufletul curăţit în măsura în care aceasta este posibil, după spusele Sfântului Macarie
cel Mare, „Însuşi Duhul petrece”, şi acesta este mult iubit de Dumnezeu. Şi se bucură
Domnul, cu bucuria Duhului, de un asemenea suflet, care este mireasa Lui. Sfinţii
Părinţi aseamănă astfel de suflete cu soarele, deoarece ele vieţuiesc având raţiune
dumnezeiască, primind lumină de la Lumina cea pururea fiitoare. Adevărata viaţă
duhovnicească începe odată cu primirea de către om a înfierii lui Dumnezeu, după har.
Şi deoarece omul a devenit fiu şi moştenitor duhovnicesc, el este, asemenea lui Hristos,
moştenitor al Tatălui Ceresc, Care îi dăruieşte fiului Său după dar mintea lui Hristos, ca
astfel cel înfiat să trăiască în slava lui Dumnezeu.
Scurte comentarii la “Calea lucrării lăuntrice”
Despre pravila de rugăciune
În cazurile în care autorul vorbeşte despre pravila de chilie, sau oferă sfaturi practice cu
privire la ea, de la cititor se cere o abordare chibzuita. Trebuie să ştim că unele
specificări prezente în poveţele Vlădicăi Antonie, ţin de situaţia cu totul deosebită în
care se aflau credincioşii din Rusia la sfârşitul anilor ‘50, începutul anilor ‘60, ai sec.
XX, când, după 40 de ani de prigoană împotriva Bisericii abia încetaţi, începe o nouă
perioadă de persecuţii. Lucrarea de faţă a fost scrisă pentru monahii din afara
mănăstirilor, care se nevoiau în lume, neavând povăţuitori şi stareţi, în limita rânduielii
vieţii mănăstireşti, în lipsa literaturii duhovniceşti şi, desigur, în condiţii cu totul
nefavorabile, care implicau în viaţa monahilor necesitatea îngrijirii de cele materiale şi
51
de starea lor socială. Iată de ce unele recomandări, şi anume cele cu privire la pravila
de chilie, nu sunt adecvate condiţiilor din prezent.
Maica Antonia, ucenica de chilie a Vlădicăi, îşi aminteşte despre acesta: ,,Vlădica
spunea că dacă monahul nu-şi va citi zilnic pravila de rugăciune, adică slujbele din
întreg ciclul zilnic al slujbelor bisericeşti, atunci el nu va rezista în viata monahală. E1 îi
sfătuia în îndeplinirea acestei pravile pe toţi fiii duhovniceşti pe care îi călugărise.
Îndeplineam şi eu această pravilă. Îmi trebuiau 5 ore pe zi pentru ea. În prezent e mult
mai uşor, deoarece toate aceste slujbe se slujesc zilnic în biserici.”
Trebuie să ţinem cont şi de faptul că Vlădica Antonie nu a scris această lucrare pentru
un cerc mai larg de cititori şi nici cu intenţia de a o publica. Ea a fost destinată fiilor săi
duhovniceşti, pe care el îi cunoştea bine şi-i povăţuia şi pentru care se ruga şi pentru
care, ca un povăţuitor, îşi asuma o oarecare responsabilitate în faţa lui Dumnezeu.
Cititorul contemporan, atunci când face cunoştinţă cu lucrarea arhiepiscopului Antonie,
trebuie să ţină cont de aceste specificări, şi să tină cont şi de sfaturile Vlădicăi cu o
anumita chibzuială.
Spre exemplu: autorul recomanda începătorilor să adauge la pravila obişnuită câte 500
de rugăciuni ale lui Iisus dimineaţa şi seara. În condiţiile de astăzi, aceasta pravilă nu
este fără pericol pentru cei care locuiesc în lume pentru faptul că sunt supuşi unor mai
mari ispite din partea trupului.
Cuviosul Varsanufie de la Optina, atunci când discuta cu fiii săi duhovniceşti din lume
despre măsura pravilei, spunea: ,,Vouă vă este imposibil să vă umpleţi viaţa cu
rugăciunea lui Iisus, deoarece sunteţi ocupaţi cu serviciul şi cu altele, dar bine este ca
fiecare să zică această rugăciune în fiecare zi, după posibilitate: care de 20 de ori’, care
de 40 de ori, care de 50 de ori sau chiar şi de 100 de ori. Fiecare să se deprindă cu ea
după putere. Important este să nu stăm pe loc. Măcar cu un pas înainte, şi pentru
aceasta, Slavă Domnului !“
Sfântul Ignatie (Briancianinov), recomanda monahilor din mănăstiri următoarea pravilă:
,,La început, străduieşte-te să zici rugăciunea lui Iisus de 100 de ori cu atenţie şi fără
grabă. Cu timpul, dacă vei observa că poţi să zici şi mai multe, adaugă încă câteva
rugăciuni”.
Cu toate acestea, exista şi alte păreri. Se pare că în această problemă se cere o deosebita
atenţie şi nu puţina înţelepciune. Iată ce recomanda Sfântul Teofan Zăvorâtul unui
începător: ,,Să spui rugăciunea în felul următor: două zile câte o mie de rugăciuni, apoi
alte două zile câte două mii, iar peste o săptămână câte trei mii. La numărul de trei mii
te poţi opri pentru un timp mai îndelungat, iar apoi mai adaugă încă câte o mie. Bine ar
fi să deprinzi această lecţie a o face noaptea... iar rugăciunea aceasta o poate spune nu
numai monahul, ci şi mireanul”.
Un exemplu pilduitor îl întâlnim în viaţa episcopului Varnava (Beliaev). Odată, o
monahie care spunea zilnic rugăciunea lui Iisus de o mie de ori, i-a cerut Sfântului
Varnava binecuvântare pentru mărirea acestei pravile. La care el i-a răspuns: “Ar fi bine
să vă supuneţi unui examen. Spre exemplu, rostiţi rugăciunea nu de o mie de ori, ci de
zece ori, însa în aşa fel, încât să nu scăpaţi în minte nici un cuget sau imagine”. Nu după
mult timp, maica cu pricina a venit şi s-a pocăit, spunând că nu poate sub nici o formă a
îndeplini această pravila fără să-şi scape atenţia sau să cugete ceva în afara rugăciunii.
Este clar că aici întâlnim o situaţie în care rugăciunea nu este adevărată. De multe ori ni
se pare că ne rugăm bine. Unii monahi, rostesc într-adevăr multe rugăciuni pe zi, dar se
52
ostenesc ,,în aer” deoarece la ei rugăciunea nu se mişcă din loc. Dumnezeu
împodobeşte cu darurile Sale nu o astfel de osteneală goală, ci smerenia. Îndemnul
insistent spre o rugăciune făcută cu trezvie, îl întâlnim şi la Părinţii contemporani. Spre
exemplu, Părintele arhimandrit Ioan (Crestianchin) de la Pschov, spune: ,,Cel mai
important şi trebuincios nouă dar de la Dumnezeu este darul înţelepciunii. De el avem
nevoie atât în treburile lumeşti, cât şi în viaţa duhovnicească... Nu vă alegeţi o pravilă
mare de rugăciune, căci atunci când ai inima şi sufletul pline de patimi şi, persistând în
această stare, cauţi să spui de multe ori rugăciunea lui Iisus, ţi se poate întâmpla vreo
dereglare psihică. În vremea noastră nu se cade a ne apuca de multe nevoinţe mai ales
din voinţă proprie, deoarece mândria în aşa măsură a întunecat mintea şi simţurile
noastre, încât nevoinţele mari pot aduce numai pagubă”.
Despre înlocuirea pravilei după cartea de rugăciuni cu rugăciunea lui Iisus, aflam la
Sfântul Isaac Sirul: “Nu socoti zadarnică înlocuirea psalmodiei cu rostirea rugăciunii
din inimă cu atenţie, pentru că dacă vei deprinde această rugăciune ea înlocuieşte
psalmii”.
Despre aceasta, contemporanul nostru, Mitropolitul Antonie (Blum) de Suroj, spune:
,,În filocalie, cât şi în Vieţile unor Sfinţi, citim că se cuvine a reduce la minim pravila
din cărţi ca să oferim cât mai mult spaţiu pentru rugăciunea lui Iisus. Dacă vrei să ştii ce
ar însemna “minim” după Sfinţii Părinţi, atunci ascultă ce scrie Sfântul Grigorie
Sinaitul. La el minim înseamnă Miezonoptica, Rugăciunile de dimineaţă, Utrenia,
Vecernia şi Pavecerniţa. Pare a fi paradoxal, dar ceea ce la Sfinţi înseamnă ,,minim”, la
noi ar fi ,,maxim”. Nu de puţine ori, în scrierile Părinţilor nevoitori citim despre
înlesnirea rugăciunii neîntrerupte, care nu ţine de termeni sau timp. Cunoscutul Stareţ
sihastru din Caucaz, scrie: ,,Am urmărit scopul să-mi unesc inima, sau omul cel lăuntric,
cu Domnul. Pentru aceasta, ziua şi noaptea am rostit Numele Domnului Iisus, Cel
vrednic de toata închinarea şi cinstirea. Pentru această lucrare am părăsit oricare altă
îndeletnicire duhovnicească. De acum înainte, ce nu aş face, mă strădui să port în inimă
Numele preadulce al Domnului Iisus
Despre înfrânare
Consultând tipicul Sfântului Vasile cel Mare, aflăm următoarele: ,,Celor ce vor să
trăiască cu multă cuviinţă, le este necesară legea înfrânării. Aceasta o spunem pentru că
Apostolii numărau înfrânarea printre roadele Duhului (Galat. 5, 23), şi pentru că
omorârea trupului se atinge mai uşor prin înfrânare... Şi prima neascultare a făcut-o
omul tot din pricina neînfrânării. Toţi Sfinţii mărturisesc despre importanţa înfrânării.
Viaţa în trup a Domnului, precum şi toate Vieţile Sfinţilor, ne îndeamnă spre înfrânare.
Înfrânarea este desrădăcinarea păcatului, înstrăinarea de patimi, omorârea trupului,
începutul vieţii duhovniceşti şi mărturia vieţii viitoare. În lucrarea sa intitulată ,,Calea
spre mântuire”, episcopul Petru (Ecaterinovski), scrie următoarele: ,,Virtutea înfrânării,
ţine de cele ale inimii. Inima este sensibilă la toate schimbările care au loc în sufletul şi
trupul nostru, iar în starea ei păcătoasă, fiind îndemnată de necesităţile instinctive, uşor
cade în desfătarea celor simţitoare. Iată de ce se cuvine a ne reţine desăvârşit de la
plăcerile nepermise, iar de cele permise să ne folosim cu mare atenţie şi numai în situaţii
critice. Întreaga înţelepciune este starea de întregime, de sănătate şi de nestricăciune a
inimii, sau starea de curăţire a simţurilor. Dacă gândirea este întreagă, sănătoasă şi
53
conformă Legii lui Dumnezeu, atunci şi inima este sănătoasă. Importantă este curăţia
inimii, care constă în faptul că inima nu mai este ademenită de nimic din ceea ce este
păcătos şi nu se mai desfătează cu cele trupeşti, ci se bucură de adevăr, de bine, de
sfinţenie şi de Dumnezeu. Curăţenia inimii însă nu se deprinde cu uşurinţă. Principalul
duşman al ei este desfătarea. Iar înfrânarea este mijlocul cel mai sigur de dobândire a
curăţiei inimii. Iată de ce marii nevoitori se înfrânau chiar şi de la plăcerile cele
îngăduite omului”. Printre multele sfaturi cu privire la înfrânare, episcopul Petru atinge
şi problema somnului. El nu face deosebire între monahi şi mireni, ci vorbeşte despre
,,orice nevoitor creştin”, spunând: ,,În această problemă trebuie să fim precauţi ca nu
cumva să încălcăm limitele firii, căci încălcarea lor nu rămâne fără de pedeapsă. Se ştie
că din pricina limitării peste măsură a somnului, forţele organismului se istovesc, duhul
îşi pierde vigoarea şi omul devine aproape incapabil să se mai ocupe de treburile zilnice.
Insuficienţa somnului împiedică relaxarea creierului şi a sistemului nervos, atât de
necesare pentru sănătatea trupească. Omul ce nu şi-a împlinit somnul, devine supărăcios
şi posomorât, deoarece creierul lui, precum şi întreg sistemul nervos, sunt în stare de
excitare. Pe de alta parte, surplusul de somn provoacă slăbiciunea şi inactivitatea
creierului. Cei care iubesc să doarmă mult au judecata proastă, însoţită de o imaginaţie
stupidă şi de inexpresivitate. Somnul mult provoacă moleşeala şi inactivitatea atât a
creierului, cât şi a trupului. Astfel, trebuie să ştim că măsura somnului ţine de vârstă,
gen, temperament, ocupaţii, anotimp, climă şi sănătate. Nu putem stabili o măsură
pentru toţi şi pentru fiecare. Spre exemplu, pentru cei maturi care locuiesc într-o zona cu
climă temperată, este bine să se culce la orele 21- 22 şi să se trezească dimineaţă la orele
5-6, odată cu răsăritul soarelui. Drept normă, se recomandă pentru somn minim 6 ore,
maxim 7 ore din 24; celor bătrâni le este de ajuns să doarmă 5 ore din 24. De fapt,
fiecare se conduce de propria-i experienţă a vieţii şi doarme atât cât găseşte necesar.
Sfinţii Părinţi atenţionează că din pricina mult-dormirii, mintea se îngraşă (cu sensul de
inactivitate, moleşeală), se înmulţesc cugetele pătimaşe, se intensifică pofta trupului, iar
asupra sufletului vine tristeţea. După spusele Sfântului Ioan Scărarul, privegherea curăţă
mintea, iar somnul mult înăspreşte sufletul. Monahul veghetor este duşmanul curviei,
iar cel somnoros este prietenul ei. Privegherea stinge aprinderea trupească şi curăţă
somnul de năluciri (vise urâte). Surplusul de somn provoacă uitarea, iar privegherea
împrospătează memoria.
Fiind o fiinţă compusă din trup şi suflet, omul trăieşte şi activează sub influenţa a doua
lumi: lumea văzută şi cea nevăzută. De aici apare necesitatea vegherii în timpul
somnului, ca un mijloc de luptă împotriva vrăjmaşilor, care sunt duhuri şi niciodată nu
dorm, ci veghează spre pieirea noastră. Pentru ca privegherea noastră în timpul
somnului să fie permanentă şi puternică, se cere ca atât înaintea plecării spre somn, cât
şi în tot restul vieţii, să ne păzim memoria şi imaginaţia de cugete şi închipuiri urâte
(necurate). În timpul somnului, această intenţie a sufletului nostru se va săvârşi fără de
participarea activă a voinţei şi a libertăţii noastre însă va atrage după sine umbrirea
harului şi prezenta Îngerului Păzitor, care ne ocroteşte în timpul somnului.
Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Uneori ne trezim din somn neprihănit şi împăcaţi. Aceasta
este o binefacere îngerească pe care o primim de la îngeri atunci când am adormit în
rugăciune. Sufletul, care în timpul zilei se îndeletniceşte cu cele duhovniceşti, continuă
această lucrare şi în timpul somnului, spre alungarea duhurilor şi a nălucirilor viclene”.
Privitor la măsura somnului, Cuviosul Serafim de Sarov recomanda surorilor din
54
Diveevo să doarmă 6 ore noaptea şi o oră ziua, după prânz. În acelaşi timp, întâlnim şi
cazuri cu totul contradictorii. Spre exemplu, Sfântul Ioan de Kronstadt, cu toate că avea
un mod de viaţă foarte supraîncărcat, dormea doar 3-4 ore din 24, iar Sfântul Ierarh Ioan
(Maximovici) toată viaţa sa, de la primirea călugăriei şi până la trecerea sa în veşnicie
(anul 1966) nu s-a culcat deloc. Nu este cazul să facem lămuriri, fiidcă aceasta este cu
putinţă doar celor aleşi de Dumnezeu şi se face nu fără de ajutorul harului. Însă, spre
regret, întâlnim şi cazuri când această virtute este falsă, de la demoni. Despre un
asemenea ,,nevoitor”, care în starea de înşelare putea să stea desculţ pe cărbuni aprinşi,
pomeneşte Sfântul Ignatie (Briancianinov).
Cu totul minunată a fost înfrânarea Părinţilor celor din vechime, însa, cu părere de rău,
măsura nevoinţelor lor, cu unele excepţii rare, este inaccesibilă pentru noi. Despre
pravila şi tipicul Părinţilor vechi aflăm de la Cuviosul Pahomie cel Mare, întemeietorul
monahismului chinovial din sec. IV. Tipicul acestui Sfânt Părinte este alcătuit la
îndemnul şi indicaţiile unui Sfânt Înger şi ne arată desăvârşirea şi rigurozitatea
disciplinei părinţilor egipteni, care prin aceasta depăşeau cu mult tipicul părinţilor din
Palestina şi din Mesopotamia. Vizitând chinoviile egiptene în perioada lor de înflorire,
Sfântul Vasile cel Mare a întâlnit aici ,,idealul monahismului, împlinirea deplină a
năzuinţelor creştine şi adevăratul model de viaţă în Hristos Iisus”.
Tipicul Cuviosului Pahomie prevedea ca la miezul nopţii cel însărcinat cu deşteptarea să
cheme (prin toacă) pe monahi (adică pe fraţi) la rugăciune, care continua până
dimineaţa. Îngerul a poruncit ca fraţii (monahii) niciodată să nu doarmă culcaţi, ci
şezând pe scaun, fiind îmbrăcaţi cu rasa şi încinşi. Dacă se va trezi cineva mai devreme,
să se roage, iar de va simţi sete şi va fi în ajunul unei zile de post, să se înfrâneze.
Mâncarea lor consta din pâine, sare şi legume, uneori şi fiertură. Cu toate că hrana era
sărăcăcioasă, unii părinţi veneau la trapeză doar pentru a-şi ascunde nevoinţa, alţii
mâncau la câteva zile. Dacă cineva, trecând prin livadă, întâlnea vreun fruct căzut jos,
nu avea dreptul să-1 mănânce, ci trebuia să-l pună la rădăcina pomului. Trupului nu i se
dădea nici o înlesnire. Se interzicea spălarea cu apă, cu excepţia cazurilor de boală. De
asemenea se interzicea folosirea focului, oricât de mare ar fi fost necesitatea de a se
încălzi.
Sfântul Vasile cel Mare, în tipicul său de viaţă chinovială, acorda o mare atenţie
înfrânării cu dreaptă socoteală. El aşează anumite reguli, care interzic postirea peste
măsură. Postirea, după el, se face cu binecuvântarea stareţului, iar dacă cineva
îndrăzneşte de la sine să-şi intensifice postul, această postire este străină cinstirii lui
Dumnezeu. Dorinţa de a posti mai mult decât cineva, vine din îndemnul patimii
concurenţei, care se naşte din slava deşartă. Înfrânarea constă nu numai din abţinerea de
la hrană, care nu valorează nimic în sine şi care duce la necruţarea trupului, osândită de
Apostol (Colos. 2, 23), ci în primul rând în lepădarea voii personale.
Trebuie să menţionăm că şi în prezent există chinovii cu tipicuri de viaţă mai riguroase
decât cele obişnuite. Spre exemplu, la Sfântul Munte există cinci chinovii călăuzite de
ucenicii marelui Stareţ Iosif Isihastul, în care întâlnim o rânduială deosebită. Aici,
monahii, după pavecerniţă cinează şi pe la orele 19 merg spre somn. După două ore se
trezesc şi se ocupa de rugăciunea lui Iisus patru ore în şir. La orele 2 noaptea se adună
în biserică, pentru împlinirea restului slujbelor din ciclul zilnic. După liturghie merg la
trapeză, apoi se odihnesc două ore. Toată ziua, până la vecernie sunt în ascultări, fără
trapeză. Observăm ca în aceste lăcaşe se mănâncă de două ori în zi şi se doarme numai
55
patru ceasuri, plus miercurea, vinerea şi lunea ţin post aspru. Rugăciunea din biserică
durează aproximativ 10 ore din 24.
Mărturii despre postire minunată aflăm în viaţa Sfântului Tihon din Sfântul Munte
(1884-1968), care locuind în peşteră, mânca doar pesmeţi o dată pe zi, iar unele
perioade al anului, o dată pe săptămână. Spre sfârşitu1 vieţii, acest Părinte s-a hrănit tot
postul Naşterii Domnului cu ridichi. El nu arunca coaja de ridiche, ci o usca înşirând-o
pe sfoară. În zilele în care se dezleagă la peşte, stareţul fierbea apa într-o cutie de
conservă, apoi înmuia în ea câteva coji uscate de ridiche şi spunea că şi-a preparat
astfel ciorba de peşte (în rusă - uha).
Ucenicul acestui Stareţ, cunoscutul Părinte Paisie Atonitul, povestea că la mutarea în
veşnicie, Părintele Tihon i-a lăsat drept moştenire chilia sa, zicându-i: ,,Uite, eu am aici
merinde pe trei ani. Ţi le las ţie”, şi a arătat cu degetul spre şase cutiuţe cu sardină şi
patru cutiuţe cu calamar, pe care i le dăduse un vizitator şi care, după părerea Părintelui
Paisie, cu greu ar fi fost de ajuns pentru o săptămână.
Chiar şi în prezent, în unele chilii de pe Athos nu se consumă niciodată mâncăruri de
dulce, nici chiar peşte, se bea apă de ploaie, iar la Sfintele Paşti se vopsesc cartofi roşii,
în loc de ouă. O altă deosebire este că se interzice spălatul corpului şi pieptănarea
părului. Stareţul Calinic Isihastul spunea: ,,Noi aici ne spălăm numai cu lacrimi”. Unii
dintre aceşti stareţi atoniţi nu se culcau pe pat niciodată, ci stăteau în picioare, fiind
agăţaţi de tavan cu nişte curele ca să nu cadă jos de oboseală. Mulţi dintre Sfinţii
nevoitori şi-au petrecut întreaga viaţă în posturi minunate. Atunci însă când îşi
permiteau să mănânce, se hrăneau cu rădăcini, fructe, legume, boabe fierte. Cei care
locuiau în mănăstiri, sau în apropierea acestora, consumau şi pâine, uneori pesmeţi.
Ne întrebăm ce influenţă asupra vieţii trupeşti ar fi avut oare această nemiloasă
înfrânare? Drept răspuns servesc informaţiile despre durata vieţii multora dintre marii
postitori. Spre exemplu, Sfântul Simeon Stâlpnicul a stat pe stâlp optzeci de ani, şi a
trăit 103 ani; Sfântul Chiriac Sihastrul a trăit 109 ani; Sfântul Alipie Stâlpnicul a trăit
118 ani; Sfântul Ioan Isihastul a trăit 104 ani; Sfinţii Antonie cel Mare şi Teodosie cel
Mare au trăit câte 105 ani; Sfântul Pavel din Tebaida a trăit 113 ani; Sfântul Anin a
trăit 110 ani; Cuviosul Macarie Alexandrinul a trăit 100 de ani şi încă mulţi alţi
Părinţi au trăit până la 100 de ani.
La vremea sa, Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost nevoit să facă unele lămuriri cu
privire la rătăcirea care vine de la prea multa îngrijire de sănătatea trupului. într-o
scrisoare către fraţi, Cuviosul Paisie scrie: ,,Nu este adevărat că înfrânarea de la
carne dăunează sănătăţii, căci alimentarea cu carne a fost îngăduită oamenilor numai
după potop, ca o indulgenţă făcută lor pentru slăbiciunea firii. În Rai nu se mânca
carne, iar viaţa noastră, a monahilor, trebuie să urmeze viaţa celor care au locuit Raiul.
Deşi la început se consuma pe alocuri carne, de la Sfântul Sava cel Sfinţit s-a lăsat acest
aşezământ ca să nu se mănânce în mănăstiri carne”.
Sfântul Ioan de Kronstatd spunea: ,,E de mirare faptul că, oricât de mult s-ar îngriji
omul de sănătatea sa, cât ar îngriji de sine, cât ar mânca mâncare bună şi ar bea băuturi
sănătoase, cât s-ar plimba la aer curat, totuşi se îmbolnăveşte şi este supus stricăciunii.
Sfinţii însă îşi omorau trupul prin postiri, prin privegheri, prin ostenelile nevoinţelor şi
toţi au dobândit nemurirea şi nestricăciunea. Trupurile lor neîngrijite şi nespălate
miroseau frumos încă fiind în această viaţă, pe când noi care avem trupurile îngrijite şi
56
spălate, după moarte provocăm putoare... Minunat lucru, noi zidind, ne distrugem
trupul, iar ei distrugându-1, l-au zidit”.
Adevărata înfrânare nu se limitează numai la abţinerea le la alimente şi de la somn.
Fericitul Diadoh spune că înfrânarea este specifică tuturor virtuţilor, iar cel ce se
nevoieşte, după cum scrie Apostolul, se înfrânează de la toate [Cor. 9,25).
de Un exemplu caracteristic adevărată înfrânare aflăm în viaţa schimonahului Arhip
(Şestacov) din pustia Glinsc. Părintele Arhip îşi înfrâna nespus de mult ochii. El nu
privea niciodată spre femei, iar atunci când era nevoit să vorbească cu vreo femeie, îşi
îndrepta privirile spre alte obiecte sau în jos. Dacă era necesar să se aşeze lângă o
femeie îşi alegea un loc pe cât se poate de îndepărtat de ea. Odată s-a apropiat de el o
femeie să-i ceară sfaturi, iar stareţul nu numai că şi-a plecat ochii, ci şi-a acoperit faţa
cu poala dulamei. Altădată, întâlnind pe cale o doamnă, stareţul Arhip şi-a acoperit faţa
cu rasa şi, grăbindu-şi paşii, a luat-o spre chilie, s-a împiedicat, a căzut jos, s-a ridicat
continuând să fugă spre chilie, arătând călugărilor pilda adevăratei înfrânări.
Altă pildă a înfrânării ochilor ne-o arată stareţul Iacob de pe insula Eubeea (Grecia),
trecut la Domnul în anul 1991. Pentru a-şi păzi memoria şi inima curate, acest mare
nevoitor al sec. XX, niciodată nu a văzut goliciunea pruncilor pe care îi boteza. După
spusele biografului său, de fiecare dată, atunci când boteza pruncii din localitatea
apropiată Părintele Iacob îşi închidea ochii. La fel, cu ochii închişi făcea tunderea
părului şi Mirungerea pruncilor pentru a-şi păstra mintea curată de chipul goliciunii,
chiar dacă era vorba de prunci.
Egumena Arsenia, stareţa din Ust-Medvedintc (1883-1905) spunea că înfrânarea de la
mâncare ne învaţă a ne înfrâna de la cugete şi simţiri pătimaşe. Înfrânarea este primul
pas în toate virtuţile. Domnul Iisus Hristos ne porunceşte iubirea vrăjmaşilor, adică să
iubim pe cei care ne urăsc şi ne vorbesc de rău. Dar cum oare să faci asta, se întreabă
ea, cum să-ţi iubeşti vrăjmaşul? Oare este posibil să-1 iubeşti atunci când el, de faţă
fiind, te vorbeşte de rău? Şi tot ea răspunde: la început păzeşte-te să-i răspunzi şi tu cu
vorbe urâte. Apoi păzeşte-ţi mintea de gânduri rele asupra acestui om. Atunci vei
observa că ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-1 ceri cu toată
puterea ta. Deci, primul pas spre iubirea vrăjmaşului este înfrânarea.
Învăţătura despre înfrânare este expusă în linii mari şi în lucrările Sfântului Nicodim
Aghioritul. Acest Sfânt Părinte vorbeşte despre cele două cazuri ale înrobirii minţii de
poftele senzuale. Prima şi cea mai importantă cauză este păcatul protopărintelui Adam.
Drept rezultat întreaga fire umană este străpunsă de patimă. A doua cauză constă în
faptul că omul în anii copilăriei nu este capabil să-şi conducă simţurile. Aproximativ,
până la vârsta de 15 ani, simţurile totalmente dirijează capacitatea raţională, care abia
se formează. Şi anume, ochii se deprind a privi cu patimă la frumuseţea trupului,
urechile se desfătează ascultând melodii plăcute, nasul se obişnuieşte a mirosi dulceaţa
aromelor, gâtlejul este deprins să mănânce bucate gustoase, iar pielea se deprinde cu
plăcerea hainelor moi şi frumoase. Cum să-1 mai convingi oare, după aceasta, pe om
că adevărata fericire nu constă în aceasta? Că această plăcere nu este duhovnicească,
ci trupească, animalică? Iată de ce mintea ieşită din vârsta copilăriei este încătuşată de
aceste cinci simţuri. Aflând din Sfintele Scripturi despre o altă fericire, mintea nu se
poate împăca cu situaţia în care este roaba trupului. Că din rege şi domn a devenit rob şi
prizonier.
57
Cum oare s-ar elibera simţurile de robia dracilor şi care ar fi modalitatea supunerii
lor mintii? Şi tot Sfântul Nicodim răspunde: atunci când un oarecare rege doreşte să
cotropească vreo cetate bine apărată şi împrejmuită cu ziduri puternice, recurge la
următoarele metode: lipseşte pe cei dinăuntrul cetăţii de orice sursă de alimentare şi prin
aceasta îi obligă să capituleze. Astfel ar trebui să facă şi mintea când intră în luptă cu
simţurile, oferindu-le acestora doar cele strict necesare pentru viaţă, neacceptând tot ce
este de prisos şi care duce la desfătare.
Începând această luptă, este foarte importantă paza ochilor de frumuseţea atractivă a
trupului, care trezeşte necuviincioasa patimă a curviei. La dreptul Iov citim
următoarele: ,,Făcusem legământ cu ochii mei şi asupra unei fecioare nu-i ridicam”
(Iov 31,1). ,,Puneţi toată atenţia spre paza ochilor”, spune Sfântul Nicodim, căci
această simţire este asemenea unui tâlhar, care pradă mintea într-o clipire de ochi. O
imagine admirată doar câteva clipe, devine un idol întipărit în memorie, căruia
imaginaţia i se închină, desfătând sufletul şi aprinzând inima, după cuvântul Domnului
care spune: ,,Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima
lui” (Mt.5,28). Iar la înţelepciunea lui Isus Sirah, citim: ,,Desfătarea femeii în ridicarea
ochilor ei... se cunoaşte” (Sir.26,10). Ochii trebuie păziţi cu mare atenţie, pentru că
idolii privirii neînfrânte sunt cu mult mai periculoşi decât idolii altor patimi. Ei se
întipăresc în memorie şi rămân acolo sub formă de imagini pentru mulţi ani, aşa încât,
dacă nu luptăm împotriva lor, cu ei îmbătrânim şi cu ei murim.
În Pateric avem multe pilde care scot la iveală marele pericol al neînfrânării privirii.
Peste tot găsim îndemne spre a nu lăsa ochii să hoinărească după placul lor. Din viaţa
Avvei Isidor aflăm că atunci când i s-a întâmplat să meargă în Alexandria la
patriarhul Teofil, nu a văzut nimic în lume, decât faţa patriarhului.
Împreună cu paza ochilor e necesară şi paza urechilor. După o legendă antică, Odiseu
şi-a picurat în urechi ceară ca să nu audă cântările dulci ale sirenelor şi astfel a scăpat
de moarte.
Nu în ultimul rând trebuie să vorbim şi despre paza simţului gustului, care deşi în
enumerarea fiziologică stă al patrulea, după puterea de influenţă asupra omului stă pe
primul loc. Sfântul Grigore Sinaitul vorbeşte despre trei trepte ale satisfacerii foamei.
Prima este înfrânarea, atunci când omul se ridică de la masă flămând. A doua este
îndestularea, atunci când omul se ridică de la masă nesimţind foamea. A treia treapta
este saturarea, atunci când omul mănâncă pe săturate.
Sfântul Vasile cel Mare recomandă monahilor tineri ca odată cu înfrânarea gurii de la
poftirea bucatelor, să şi-o înfrâneze şi de la judecată, vorbire de rău, osândire, de la
cuvintele murdare şi de la vorbirea deşartă, amintindu-i de Ziua Judecăţii, când fiecare
om va da socoteală pentru orice cuvânt deşert (Mt.12,36). ,,Păzeşte toate simţurile
tale spune Sfântul Vasile, căci ele sunt asemenea unor uşi, prin care intră în suflet fie
moartea, fie viaţa”.
Este deosebit de important să ştim, monahii care locuiesc în lume în mijlocul
smintelilor, trebuie să aibă o mai mare atenţie către sine decât cei care locuiesc în pustii,
pentru că sihastrii, prin însăşi singurătatea lor sunt feriţi de necurăţiile lumii. Ei
sunt asemenea ostaşilor care se luptă din ascunzişuri, pe când cei din lume luptă cu
vrăjmaşul pe câmp deschis, corp la corp.
Din început, mintea a fost creată simplă şi lipsită de imaginaţii, după ,,chipul şi
asemănarea” lui Dumnezeu (Fac.1,26). Iată de ce toată lupta Sfinţilor Părinţi s-a
58
rezumat la starea iniţială de copil, despre care Mântuitorul spune: ,,De nu vă veţi
întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt.18,3).
Capacitatea noastră de imaginaţie este asemenea unui ecran pe care se reproduce tot ce
am văzut, auzit şi simţit, adică toate impresiile celor cinci simţuri. Este foarte important
să ne păzim imaginaţia, pentru că ea este foarte receptivă la îndemnele diavolului, care
se foloseşte de ea pentru înşelarea omului. Cu toate că până la cădere, omul în
persoana lui Adam, era lipsit de imaginaţie, diavolul a recurs la aceasta pentru a-1 face
pe Adam să se creadă pe sine asemenea lui Dumnezeu. Prin imaginaţie a fost înşelat
Adam şi tot prin imaginaţie sunt înşelaţi şi urmaşii lui.
Şi în sfârşit, trebuie să mai ştim cum să ne păzim inima, care este vasul în care se
primeşte la Botez harul sfinţitor şi mântuitor al lui Dumnezeu. Eliberând mintea de
cele exterioare prin paza simţurilor şi a imaginaţiei, trebuie să ne ostenim la coborârea
ei în inimă pentru deprinderea rugăciunii lui Iisus. Rodul acestei lucrări constă în
obişnuinţa minţii de a sta în inimă pentru a se păzi de cugete, simţuri şi închipuiri
păcătoase, pentru curăţirea firii de orice întinăciune şi pentru primirea harului Sfântului
Duh. La Pilde citim: ,,Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa”
(Pilde 4,23). În inimă sunt concentrate toate simţurile şi puterile sufletului şi este
imposibilă curăţirea inimii fără curăţirea simţurilor. Dacă se întinează unul dintre
simţuri, sau una dintre puterile sufletului, prin pătrunderea ei în inimă se întinează atât
inima, cât şi restul simţurilor. Numai prin intermediul rugăciunii lui Iisus este posibilă
curăţirea inimii de întinăciune, care duce la aflarea scânteii harului dumnezeiesc
ascuns aici. Această scânteie a harului se va transforma în focul pe care Domnul l-a
adus pe pământul inimii... Atunci inima se luminează de lumina înţelepciunii şi întreg
omul lăuntric devine templu al Sfântului Duh. Inima devine altar, mintea devine preot,
bunăvoinţa devine jertfă, iar rugăciunea înălţată lui Dumnezeu din inimă devine tămâie.
Despre intenţie
,,Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător... şi destoinic să judece simţirile şi
cugetările inimii” (Evr.4,12).
,,Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, care... va vădi
sfaturile inimilor” (I Cor.4,5).
,,Şi Domnul... va răsplăti omului după lucrurile lui şi lucrurilor oamenilor după
gândurile lor” (Sirah 35,22).
,,Judecata lui Dumnezeu caută nu spre fapte, ci spre intenţia cu care acestea se
săvârşesc” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
,,Dumnezeu priveşte la inima omului şi judecă după intenţie. El cunoaşte neputinţa
omului şi dă celui vrednic putere” (Sfântul Varsanufie cel Mare).
,,Dumnezeu mai mult caută la înclinaţia sufletului, decât la ostenelile trupului”
(Sfântul Simeon Noul Teolog).
,,Mucenic te face nu numai omorârea, ci şi înclinaţia şi intenţia sufletului. Deseori
cununile muceniciei se împletesc pentru bunele intenţii” (Sfântul Ioan Hrisostom).
,,Dumnezeu nu caută la mulţimea nevoinţelor noastre. El cercetează scopul şi intenţia
cu care le facem şi în mod respectiv îşi revarsă harul Său” (Stareţul Iosif Isihastul).
59
,,Nu contează cât posteşti. Importantă este intenţia cu care posteşti şi spre care
năzuieşti. Dumnezeu nu caută la ceea ce facem, ci cum şi pentru ce facem”
(Stareţul Paisie Atonitul).
Şi totuşi, omul este înclinat să greşească chiar şi atunci când are intenţii bune şi
urmăreşte scopuri nobile. Autoânşelarea vine atunci când intenţia bună se zideşte pe
încrederea în sine şi este otrăvită de veninul mândriei. Despre aceasta avem intenţia să
preîntâmpinăm cititorul care face cunoştinţă cu lucrarea Episcopului Antonie. Se ştie că
nu întotdeauna caracterul neîncetat, sau automişcător al rugăciunii lui Iisus,
serveşte drept indiciu al rugăciunii harismatice. Posibil, această înşelare este specifică
perioadei apostatice în care trăim, când chiar şi aerul pe care îl respirăm este infectat de
mândrie şi de bacilii egoismului monstruos. Mulţi dintre nevoitorii contemporani, sub
influenţa duhului înşelător al autoânălţării, confundă mijloacele de atingere a scopului,
cu însăşi scopul, care constă în curăţirea sufletului. Unii dintre ei, abia ieşiţi dintr-o
atmosferă de viaţă ocultă şi păgână, prin chemarea deasă a Numelui Domnului Iisus
dobândesc chiar de la începutul vieţii lor duhovniceşti rugăciunea neîntreruptă.
Fiind absolut necurăţaţi şi supuşi multor patimi, ei se cred stăpâni ai rugăciunii
harice. În această situaţie, rezultatul este tragic: unii părăsesc în totalitate
rugăciunea, alţii ajung la psihiatrie, fiind înşelaţi de ,,sfinţenia” lor imaginară. Ni s-a
întâmplat să întâlnim în Caucaz nevoitori, care se ocupau câte zece ani în şir cu
rugăciunea lui Iisus. Un fapt banal este şi acesta: unul dintre ei, chiar din pragul chiliei
sale, ne-a declarat că dânsul este deţinătorul rugăciunii harice a lui Iisus. Desigur, un
astfel de început de cunoştinţă nu ne oferă posibilitatea aflării în persoana unui
asemenea nevoitor un surplus de smerenie şi modestie, atât de specifice adevăratului
deţinător al rugăciunii harice. Un alt sihastru din Caucaz, care se dădea drept
deţinător al rugăciunii mişcătoare, ajungând duhovnic într-o mănăstire din Rusia,
recomanda fraţilor începători, să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus la miezul nopţii,
prin care fapt şi-a descoperit o lipsă totală de dreaptă socoteală, atât de necesară în
lucrarea lăuntrică.
Cercetările noastre ne oferă posibilitatea să conchidem următoarele: în unele condiţii
favorabile, în inima nevoitorului se poate naşte rugăciunea de sine mişcătoare, dar
care nicidecum nu trebuie considerată drept rugăciune harică. Această stare este doar o
fază a rugăciunii. Se poate întâmpla ca nevoitorul să rămână în această fază pentru toată
viaţa. Păgubitor însă, este a crede că aceasta este rugăciunea harică, înşelare care vine
de la draci şi de la încrederea în sine. Sfârşitul acestora este vrednic de compătimire.
Iată de ce intenţionăm să prevenim pe cei începători să se păzească de acest pericol.
Despre deprinderea orală
Lucrătorii practici ai rugăciuni lui Iisus ne încredinţează de următoarele: la
început, cel ce s-a hotărât să cheme neîncetat Numele Domnului nostru Iisus Hristos,
întâlneşte greutăţi şi se luptă cu lenea, dar dacă continuă mai departe lupta, simte o
înrudire cu această ocupaţie, iar limba şi gura lui capătă putere de a rosti cu uşurinţă
rugăciunea, împreună cu aceasta se dezvoltă mecanismul muşchilor gâtlejului, aşa
încât rostirea rugăciunii devine o necesitate firească. În cazul în care nevoitorul opreşte
rugăciunea, gura simte că îi lipseşte ceva. Acum mintea începe să fie atentă la lucrarea
buzelor, care este izvorul dulceţii inimii.
60
Apare întrebarea: oare în această situaţie, rugăciunea nu devine o funcţie automată,
lipsită de conştientizare, care face din lucrătorul rugăciunii un robot? Răspunsul îl aflăm
în cartea Arhimandritului Mihail Gozlov (1826-1884) intitulată ,,Destăinuirile
pelerinului”. Eroul acestei cărţi, pelerinul, pune această întrebare duhovnicului său, de
la care primeşte următorul răspuns: ,,Deşi mulţi califică rugăciunea rostită des drept
maşinală şi lipsită de sens, spre nefericirea lor, ei se înşală amarnic pentru că nu
cunosc taina care se descoperă nevoitorului în urma acestei rostiri maşinale a rugăciunii.
Nu cunosc nici faptul că suspinul des, la început doar oral, cu timpul se transformă
într-un adevărat suspin al inimii, care se adânceşte în cele lăuntrice, devine plăcut şi
firesc sufletului, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce spre unirea cu Creatorul. Mi s-a
întâmplat să întâlnesc pe unii, care, destul de simplu, în lipsa cunoştinţelor teoretice
despre rugăciune, rostind cu stăruinţă rugăciunea cuvântătoare a lui Iisus, au ajuns la
starea în care limba şi buzele lor nu puteau să se oprească de la rugăciune, care i-a
îndulcit, i-a luminat şi a făcut din ei adevăraţi nevoitori. Iată de ce trebuie să aduci
Domnului ceea ce-ţi stă în putere. Adu-i la început o rugăciune fie uscată, fie chiar
împrăştiată, dar cantitativă, căci de la frecventa ei rostire apare deprinderea, care
transformă această rugăciune înflăcărată, curata şi strălucitoare”.
Un alt lucrător al rugăciunii, protoiereul moscovit Alexei Mecev (1859-1923),
canonizat recent de către Biserica Rusă, îşi povăţuia fiii săi duhovniceşti, în mare
măsură intelectuali, ca să deprindă oriunde ar fi şi orice ar face să spună rugăciunea
lui Iisus. El le spunea ca toate: şi ştiinţa, şi arta, şi tehnica, pot servi preaslăvirii lui
Dumnezeu, numai dacă nu vom uita că cel mai important lucru este de a trăi
duhovniceşte. După părerea lui, rugăciunea este una dintre capacităţile sufletului. Ea se
biruieşte numai atunci când vom birui lenea şi dependenţa celor lumeşti. Rugăciunea lui
Iisus, spunea el fiilor săi duhovniceşti, trebuie rostită în simplitate, punând accentul pe
sfârşitul ei (miluieşte-mă pe mine păcătosul) şi cât mai des. ,,Noi nu trebuie să creăm
din nou rugăciunea, după cum făceau Sfinţii Părinţi, pentru că lucrarea lor nu este pe
puterile noastre. Nouă însă ni se cade a rosti rugăciunea lui Iisus, simplu, de parcă am
vorbi cu cineva şi pe cât se poate de des”.
Sfântul Ioan Scărarul, referindu-se la rugăciunea cuvântătoare spune următoarele: ,,Nu
te mâhni atunci când îţi fuge mintea de la rugăciune. Pentru a deprinde rugăciunea,
este important să rosteşti fără grabă, ca mintea să poată pătrunde în fiecare cuvânt”.
Ava Dorotei spune: ,,Din rugăciunea cuvântătoare rostită des, se naşte rugăciunea
minţii, iar mai apoi, cea a inimii. Rugăciunea cuvântătoare trebuie rostită cu voce
slabă, pentru sine. E nespus de folositoare rugăciunea făcută cu voce atunci când suntem
chinuiţi de tristeţe sau de mânie”.
,,Rugăciunea inimii, spune schimonahul Ieronim din mănăstirea Soloveţ, este un dar
de la Dumnezeu, şi nicidecum un produs al minţii omeneşti. Ea cere condiţii
favorabile precum şi practicarea isihiei. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus nu este
nepăsător faţă de slujbele bisericeşti. El vine în biserică primul şi ultimul o părăseşte.
Mai bine este a spune în biserică ,,Doamne, miluieşte! o singură dată, decât a citi în
chilie o psaltire întreagă”.
Unul dintre ucenicii Stareţului Iosif Isihastul, arhimandritul Efrem, egumenul
mănăstirii Filoteu de la Athos, spune: ,,Ai rugăciunea pe buze, acolo este şi harul. Iar de
pe buze ea urcă împreună cu harul în minte, apoi se coboară în inimă. Pentru aceasta
este nevoie de timp şi de străduinţă, începutul întotdeauna este greu, dar ştim că fără de
61
osteneală nu se câştigă nimic. Ca să vină harul este nevoie încă de multă smerenie.
Înainte de venirea lui, rugăciunea se contopeşte cu respiraţia, iar mintea se trezeşte şi o
urmează. De câte ori ţi se împrăştie mintea, de atâtea ori osteneşte-te să o aduci acasă.
Reţine-te pe cât poţi de la somn şi mâncare. Păzeşte-ţi urechile şi ochii. Iar dacă ţi
se va întâmpla să mănânci mai mult, atunci mai mult să te rogi şi prin asta vei ruşina
pe diavolul. Să fii atent la ceea ce faci. Se poate întâmpla să ai râvnă mare, dar trupul
bolnăvicios şi slab. Dacă vei urma voinţei tale, îţi vei distruge trupul. Surplusul de
râvnă
foloseşte-1 în alte ocupaţii, ca să nu-ţi păgubeşti trupul. Să ştii că în lucrarea rugăciunii
este nevoie nu numai de osteneală, ci şi de dreaptă socoteală”.
O SCURTĂ ÎNDRUMARE PENTRU ACEI CE ÎNVAŢĂ RUGĂCIUNEA LUI Iisus
EXTRASE DIN OPERELE ŞI SCRISORILE SFÂNTULUI TEOFÂN
ZĂVORÂTUL
Cele ce vor urma trebuie citite cât mai des pentru a se întipări în memorie felul în
care se lucrează această Rugăciune a lui Iisus
1. Ce este rugăciunea lui Iisus
„Atunci când ne rugăm, trebuie să stăm cu mintea în faţa lui Dumnezeu, şi la El Unul
să ne gândim. În tot acest timp în mintea noastră roiesc diferite cugete şi sustrag mintea
de la Dumnezeu. Pentru a învăţa mintea să stea pe loc, Sfinţii Părinţi rosteau nişte
rugăciuni mici şi se obişnuiau să le repete necontenit. Această neîncetată repetare a
rugăciunii, ţinea mintea cu gândul la Dumnezeu şi alunga cugetele ce veneau dinafară.
Aceste rugăciuni erau diferite, dar în uzul general a rămas şi s-a instituit rugăciunea lui
Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Iată, aceasta este rugăciunea lui Iisus! Ea este una din cele mai scurte rugăciuni
cuvântătoare, asemănătoare celorlalte rugăciuni scurte. Este indicată pentru a ţine
mereu mintea cu gândul la Dumnezeu. Nu trebuie să uitaţi faptul că nu trebuie să vă
limitaţi doar la o repetare mecanică a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Esenţa lucrării
este starea în mod conştient în prezenţa Domnului, cu frică, credinţă şi dragoste”.
„Important este să stai şi să mergi în faţa Domnului „cu strigare către El din inimă”.
„Important este să stai aici cu atenţie în inima ta, şi să strigi către Domnul Care este
pretutindeni”.
2. De ce este necesară pentru creştin această rugăciune?
„Oricine a pus început pocăinţei sau a început să-L caute pe Dumnezeu, trebuie să i se
ofere încă de la început o amplă îndrumare în lucrarea rugăciunii lui Iisus, şi odată cu
ea în toate celelalte, pentru că prin această cale poţi să te întăreşti mai repede, să vezi
duhovniceşte şi să dobândeşti pacea lăuntrică. Necunoscându-le pe acestea, marea
majoritate se opresc doar la lucrarea trupească şi sufletească şi aproape că în zadar îşi
cheltuiesc osteneala şi timpul”.
62
„S-ar părea că este un lucru simplu [rugăciunea lui Iisus- n.n.], dar dacă nu cunoşti
nimic despre ea poţi să te osteneşti mult fără să obţii roade. Lucrarea cea exterioară
(trupească) este mai uşoară şi de aceea este atrăgătoare, iar cea lăuntrică este mai
dificilă şi de aceea adesea poate să te respingă...”
„La început, unii părăsesc lucrarea lăuntrică sub pretextul că va veni timpul şi pentru
ea, dar mai apoi, privind în urmă, observă că timpul deja a trecut şi în loc de o
pregătire se aleg cu o pierdere. Şi atunci conştiinţa este neliniştită şi nemulţumită.
De ce oare? ... Fără gândul la Dumnezeu, fără frica faţă de El şi fără a-L simţi, nu
poţi să faci ca sufletul să fie mulţumit... Rugăciunea despre care vorbim este calea
directă către aceasta. Gândul precum că este devreme de a lucra rugăciunea lui Iisus
nu este adevărat. Toţi trebuie să se roage cu inima şi cu mintea. Orice altă rugăciune nu
este rugăciune aşa că binevoiţi de lucraţi şi nu vă leneviţi”.
„Dacă nu munceşti şi nu osteneşti pentru ca să se pecetluiască în mintea şi în inima ta
acest Nume înfricoşător, atunci în deşert te ocupi de tăcere, în deşert cânţi, posteşti şi
priveghezi. într-un cuvânt, toată osteneala călugărului nu înseamnă nimic fără o astfel
de lucrare şi fără gândul la Dumnezeu”.
„Rău fac acei ce se consideră liberi de obligaţia acestei lucrări. Ei înşişi constituie
cauza propriului lor eşec şi a faptului că lucrarea lor nu dă roade. Varsă sudoare dar nu
văd roade şi, în curând, se răcesc şi totul se sfârşeşte”.
„Această rugăciune să o lucreze fiecare, nu numai monahul, ci şi mireanul. Acesta nu
este un lucru mare, ci simplu. Rugăciunea lui Iisus nu este făcătoare de minuni, ci, ca
oricare rugăciune scurtă, este cuvântătoare şi exterioară însă poate trece în cea a minţii
şi a inimii”.
3. Ce loc ocupă rugăciunea lui Iisus printre celelalte rugăciuni?
Ea este cel mai uşor mijloc spre dobândirea rugăciunii neîntrerupte. Această
rugăciune are mai multe faze. Prima fază - rugăciunea trupească - constă mai mult în
citire (rostire cu voce - n. trad), stat în picioare, metanii. Atenţia se îndepărtează,
inima nu simte, dorinţa dispare... Aici este nevoie de răbdare, muncă şi sudoare. A
doua fază este rugăciunea atentă: mintea obişnuieşte să se adune în vremea rugăciunii
şi o pronunţă conştient pe toată fără a se împrăştia. Atunci, atenţia se contopeşte cu
cuvântul şi vorbeşte de la sine. A treia fază este rugăciunea simţurilor: de la atenţie se
încălzeşte inima şi ceea ce acolo este în gând, aici se transformă în simţire. Şi iată un
sfat pe care-1 oferă Sfinţii şi-i valabil pentru toţi: să nu treci cu vederea toate aceste
etape, iar atunci când apare simţirea întrerupe orice altă lucrare (cititul, meditatul) şi
stai în ea...
Prin atenţia către aceste manifestări ale rugăciunii se coace simţul de educaţie în
rugăciune, iar prin neatenţie ea se risipeşte. Oricât de perfecţionat nu s-ar considera
cineva în lucrarea rugăciunii, regula lucrării ei niciodată nu trebuie uitată şi lăsată, ci
să o faci aşa precum este indicat şi să începi întotdeauna cu rugăciunea lucrătoare. Apoi,
63
urmează cea a minţii şi, în sfârşit, vei dobândi-o şi pe cea a inimii. Fără acestea, se
vor risipi şi toate celelalte şi omul va crede că se roagă în continuare, dar în realitate
nu va fi aşa... Cel mai uşor mijloc de dobândire a continuităţii rugăciunii este de a o
deprinde şi a o înrădăcina în sine”.
4.Principala condiţie de a reuşi în lucrarea rugăciunii lui Iisus
„Rugăciunea lui Iisus se poate ridica la aceste trepte pe care le-am nominalizat, dar
locul ei de bază se găseşte în rugăciunea neîncetată. Principala condiţie de a reuşi în
lucrarea rugăciunii este curăţirea inimii de patimi şi de orice atracţie spre ceva
senzaţional. Fără aceasta rugăciunea va rămâne întotdeauna pe prima treaptă: la cea
citită sau vorbită, în măsura în care se va curăţa inima, rugăciunea citită (vorbită) va
trece în rugăciunea minţii, iar când ea se va curăţa definitiv atunci va începe să
lucreze şi rugăciunea neîncetată”.
5. Când rugăciunea lui Iisus este mai puternică decât celelalte rugăciuni? Calea spre
mântuire
„Căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. Fierarul ştie că dacă va bate insistent
cu ciocanul atunci va ieşi un cui... Iar cel ce râvneşte la cele duhovniceşti,
nicidecum nu poate spune: voi face asta şi cealaltă şi iată ce voi primi. Zbate-te ca
peştele pe uscat căutând, dar vei primi ceea ce este plăcut Domnului la vremea
cuvenită. Acestea să ţi le scrii în inimă. Să cauţi să strigi cu zdrobire de inimă, cu
umilinţă şi cu credinţă neîndoielnică, şi atunci Domnul îţi va da tot ceea îţi este de
folos. Iar când îţi va reuşi ceva, nu este al tău acel lucru. Chiar dacă Domnul nu-ţi va da
nimic, fie aceasta spre slava Lui. Mântuirea ta trebuie să o dai în mâinile Domnului,
aceasta este cea mai sigură, mai bună şi mai înţeleaptă cale”.
6. Domnul este aproape, chiar în inimă
„Ce trebuie să căutăm? O comunicare vie şi simţibilă cu Dumnezeu. Aceasta ne-o va da
harul lui Dumnezeu, dar este necesar ca şi noi înşine să ne ostenim pentru aceasta. În ce
direcţie este indicat să ne îndreptăm osteneala? În aceea de a fi mereu cu gândul la
Domnul Care este alături, chiar în inimă.
Cea dintâi osteneală este aceea de a ne dezvolta deprinderea în rostirea neîncetată a
rugăciunii lui Iisus. Aşadar începeţi-o, repetaţi-o necontenit, dar totul să fie cu gândul
la Dumnezeu. Şi atât. Asta-i tot”.
7. Căldura în inimă
„Ce caută toţi prin rugăciunea lui Iisus? Ca să se adâncească în inimă focul haric şi să
înceapă rugăciunea neîncetată. Prin aceasta se şi apreciază starea harică. Trebuie să ştim
că rugăciunea lui Iisus, atunci când scânteia dumnezeiască cade în inimă, se aprinde
în flacără. De una singură ea nu poate da scânteia, ci doar contribuie la primirea ei. Prin
ce contribuie? Prin aceea că adună gândurile la un loc şi-i oferă sufletului posibilitatea de
a sta în faţa lui Dumnezeu şi de a merge în prezenţa Lui”.
64
„Când atenţia coboară în inimă, concentrează acolo într-un singur punct toate puterile
sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii fiinţe umane într-un singur loc
produce senzaţia unei deosebite simţiri, care de fapt este începutul căldurii viitoare. La
început uşoară, această simţire se întăreşte tot mai mult, capătă puteri, se adânceşte şi
din starea rece de altă dată, trece într-o simţire caldă, atrăgând la sine atenţia. Astfel se
întâmplă că la început atenţia este ţinută în inimă prin încordarea voii, iar prin puterea
ei, atenţia naşte căldură în inimă. Apoi această căldură ţine atenţia fără a depune mari
eforturi. Mai apoi, atenţia şi căldura, convieţuiesc şi se susţin reciproc.
împrăştierea atenţiei răceşte căldura, iar împuţinarea căldurii slăbeşte atenţia. De aici
apare o lege a vieţii duhovniceşti. Deprinde-ţi inima să-L simtă pe Dumnezeu şi
întotdeauna vei avea gândul la El... Iată întrebare! Este oare această căldură
duhovnicească? Sigur că nu. Ea este obişnuită, trupească. Ea poate fi numită
duhovnicească doar atunci când este însoţită de mişcările duhovniceşti ale rugăciunii”.
8. Stări de extaz să nu cerem cu insistenţă
„Tot ceea ce trebuie să căutăm prin rugăciune este de a sădi în inimă simţul liniştii cald
faţă de Dumnezeu, şi să ne străduim să nu-1 pierdem. Să nu cerem cu insistenţă diverse
mişcări şi stări de extaz. Iar atunci când Domnul ne va trimite deosebite stări la
rugăciune, atunci să mulţumim pentru ele, să nu ni le atribuim nouă, iar când se vor
îndepărta de la noi să nu ne întristăm foarte mult ca de o mare pierdere, ci întotdeauna
cu smerenie, să ne coborâm la acel simţământ liniştit către Dumnezeu”.
9. Căldura duhovnicească
„Căldura harului este deosebită, şi ,de fapt, ea este cea duhovnicească... Ea este
departe de trup şi nu provoacă în el schimbări considerabile, dar se manifestă printrun
simţământ fin şi dulce. Printr-un astfel de simţământ oricine poate să descopere şi să
deosebească această căldură”.
„Aceasta să o facă fiecare, îndreptându-şi toată atenţia spre acţiunile duhovniceşti şi
simţuri, acţiuni care vor trece prin suflet şi prin trup asemenea răcorii plăcute de
dimineaţă”.
10. Arderea duhovnicească
„Când inima arde cu flacără duhovnicească pentru Domnul, aceasta înseamnă dragoste
faţă de El. Ea se aprinde din momentul în care Domnul se atinge de inimă. După cum
El este dragostea desăvârşită, atunci şi atingerea Lui de inimă aprinde această dragoste
faţă de El. Iar din dragoste porneşte şi aprinderea inimii către El. Toate acestea
trebuie să constituie obiectul căutării noastre”.
11. Când şi cum se altoieşte în inimă rugăciunea lui Iisus. Neobservarea reuşitei
„Atunci când ea se altoieşte în inimă, înăuntru ei nu mai sunt întreruperi, ci una şi
aceeaşi rugăciune şi iarăşi rugăciune. Oare ea se altoieşte?! Şi cine oare ştie cum? Dar
ea totuşi se altoieşte. Cel ce o lucrează conştientizează acest lucru, neştiind de fapt cum
65
s-a întâmplat aceasta prin osteneală şi aflarea în faţa Domnului, prin repetarea
necontenită a rugăciunii?”
„Cum apare timp liber, treci iarăşi la rugăciune, şi aşa vei reuşi”.
12. Unora li se dă repede rugăciunea, altora mai greu
„Să ştiţi că rugăciunea minţii din inimă unora li se coboară în inimă mai repede, iar
altora mai greu. Cunosc trei persoane: prima a dobândit-o doar cum a început a o spune,
a doua în şase luni, iar a treia în peste zece luni. Iar unui mare Stareţ i s-a dat abia peste
doi ani. De ce se întâmplă astfel? Ştie doar Unul Dumnezeu”.
13. Termenul se ia în măsura puterilor şi a râvnei
„Nu-ţi impune o anumită perioadă de timp pentru a avea succese în lucrarea acestei
rugăciuni. Impune-ţi doar să munceşti şi să te osteneşti. Vor trece luni şi ani până ce se
vor arăta începuturile reuşitei. Unul din stareţii athoniţi zicea că au trecut doi ani de
osteneală până când a simţit o căldură în inimă; la altul aceasta s-a întâmplat într-o
perioadă de numai opt luni. La fiecare aceasta se întâmplă în măsura puterilor lui şi a
stăruinţei pe care o depune în această lucrare”.
14. Cu întreruperi şi fără de rost
„Important este să începem lucrarea şi să nu ne lăsăm de ea. Cum se procedează atunci
când se pune stavilă sau se zăgăzuieşte un heleşteu? încearcă să-1 pună cât mai repede
ca să nu treacă apa. Dar dacă vom pune un pumn de pământ şi vom lăsa lucrul, atunci
apa îl va spăla şi dacă iarăşi vom pune altul, la fel apa îl va spăla. Aşa se va întâmpla la
nesfârşit şi nu vom mai reuşi să facem barajul. Acelaşi lucru aplicaţi-1 şi faţă de suflet.
Curentul gândurilor este ca un râu. Se varsă într-un mod foarte rapid din minte în inimă.
Este necesar a-1 opri şi de a nu-1 mai lăsa să treacă. Dar dacă îl ţinem puţin şi apoi îi
dăm drumul din nou, nu vom obţine nimic de folos. Este asemenea cu a construi şi apoi
a dărâma”.
15. Desăvârşirea şi rugăciunea au loc împreună cu celelalte virtuţi
„ Dacă ne vom purta cu nepăsare faţă de rugăciune, atunci niciodată nu vom spori în
lucrarea ei. Ţine minte: rugăciunea de una singură nu se poate desăvârşi, ci doar
împreună cu celelalte virtuţi. Pe măsura desăvârşirii virtuţilor, se desăvârşeşte şi
rugăciunea. Importante sunt: întreaga înţelepciune, smerenia, înfrângerea, omorârea
trupului, răbdarea şi dragostea. Când vor fi acestea vor apărea şi celelalte, iar odată cu
ele şi rugăciunea”.
16. Se dă prin Sfintele Taine
„Adevărata rugăciune a inimii este un dar al harului care se dă prin Tainele Mărturisirii
şi a împărtăşaniei... Ceea ce ne dă harul noi nu putem dobândi în urma ostenelii
66
noastre. Acestea din urmă ne pregătesc doar pentru primirea darului, iar după
primirea lui îl încălzesc împreună cu Tainele”.
17. Cum se alege pravila? Noţiuni generale
„O parte din timpul oferit pentru pravilă împarte-1 în aşa fel încât să atribui o parte şi
rugăciunii lui Iisus. Spune o parte din rugăciune înainte de a-ţi face pravila şi o parte
după pravilă. Numărul rugăciunilor şi timpul în care să o spui îl apreciezi singur sau
după sfatul părintelui duhovnic. La început nu-ţi „prescrie" un număr mare de
rugăciuni, dar pe măsură ce te vei îndulci cu ea mai adaugă la acest număr câte puţin. Iar
dacă îţi va apărea dorinţa de a zice un număr mare de rugăciuni, atunci nu refuza
dorinţa pe care o aii Nu trebuie neapărat să fie aceasta ca o pravilă permanentă. Tu să le
zici ori de câte ori vei avea acea dorinţă arzătoare în inimă de a spune un număr mai
mare de rugăciuni decât cel stabilit. Nu te strădui să zici cât mai repede rugăciunea.
Spune-o rar şi cu îngăduinţă ca şi cum ai sta în faţa cuiva important şi i-ai cere ceva. Nu
te îngriji doar de cuvinte, ci, mai mult chiar, de aceea ca mintea să pătrundă în inimă, şi
să stea în faţa lui Dumnezeu Care este prezent cu o deplină conştientizare a măreţiei,
adevărului şi harului pe care-L are. Lucrând această rugăciune, fie în cadrul pravilei, fie
aparte, impune-ţi o poziţie anume: la fiecare rostire a ei fă câte o închinăciune; zece
închinăciuni mici şi o metanie şi tot aşa până vei termina”.
„Să ne împovărăm cu numărul rugăciunilor şi al metaniilor sau să ne îngrijim mai
mult de atenţia la rugăciune?"
„Fără concentrarea atenţiei, rugăciunea nu mai este rugăciune. De aici rezultă că acest
factor este important. Dar totuşi trebuie să ne impunem şi un număr anume de rugăciuni
şi de metanii. Acest lucru este valabil pentru rugăciunea făcută acasă. Iar pentru a
spori în lucrarea rugăciunii, trebuie să mergem la toate slujbele din biserică şi acolo să
petrecem cu evlavie în rugăciune”.
„Nu trebuie să ne umplem stomacul cu multă mâncare; este mai bine să-1 simţim
mai gol. De asemenea nici în somnul nu trebuie să fim îngăduitori. Nu se cuvine să
admitem râsul şi pălăvrăgeala. Să avem un astfel de comportament de parcă ne-am
afla în faţa unui împărat. Dacă veţi fi atenţi asupra voastră, atunci însăşi lucrarea vă
va învăţa multe. Diverse povestiri din cărţi să nu citiţi pentru că acolo a-ţi putea găsi
sfaturi nefolositoare şi care ar putea să vă ducă la înşelare. Citiţi mai ales cărţi unde
se vorbeşte despre rugăciune şi trezvie”.
18. Pravila începătoare
„Să stai cu conştiinţa şi cu atenţia în inimă, repetând neîncetat: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” fără a avea înaintea
ochilor vreo imagine sau vreun chip, cu credinţa că Domnul te vede şi ia aminte la cele
spuse de tine. Pentru a te întări în lucrare trebuie să-ţi pui un timp anume, seara sau
dimineaţa, un sfert de oră sau o oră, după putinţă, pentru a zice această rugăciune. Se
poate zice stând în picioare, dar se poate spune şi şezând. Astfel se pune începutul
deprinderii cu rugăciunea”.
19. Altă pravilă
67
„Pentru deprinderea rugăciunii lui Iisus, puneţi-vă un timp în afara pravilei de dimineaţă
şi de seară, o dată sau de două ori, până la prânz, rostind de fiecare dată câte o sută de
rugăciuni, făcând şi închinăciuni şi o metanie. Astfel procedaţi în fiecare zi, fără a
vă schimba părerea. Când staţi la rugăciune gândiţi-vă că Domnul este alături şi vede şi
vă aude şi doreşte să vă dea tot ceea ce este spre mântuire. Statornicia în împlinirea
rugăciunii este principala condiţie de obţinere a roadelor”.
20. Şi încă o pravilă
„E de dorit să vă împreunaţi mintea cu gândirea la Dumnezeu. Cel mai bun mijloc de a
face aceasta este deprinderea rugăciunii lui Iisus, precum s-a menţionat mai sus.
Stabiliţi-vă ca de trei sau patru ori pe zi să staţi în faţa icoanei pentru a spune această
rugăciune cu evlavie şi cu simţirea prezenţei lui Dumnezeu alături, repetând-o de o sută,
două sute, trei sute de ori sau cât vă este în putere. Iar dacă gândul se va deprinde să
vadă pe Dumnezeu în faţa sa, aşa va fi”.
21. Metodele „tehnice”
„După Sfântul Simeon Noul Teolog: despre aspectul „tehnic” în perioada lucrării
rugăciunii minţii... Poziţia capului, la fel şi alte mişcări, nu are o deosebită
importanţă, ea nefiind altceva decât un mecanism sau o metodă de adaptare. Aceste
metode sunt următoarele: să te aşezi într-un loc retras, să-ţi apleci capul pe piept, să-ţi
reţii uşor respiraţia, ochii trupeşti să-i îndrepţi înăuntru spre locul inimii şi, în această
poziţie adunându-ţi mintea şi inima, să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu miluieşte-mă!”
22. Pravila după modelul pelerinului
„Lecţia rugăciunii trebuie împlinită dintr-o dată pornind la început de la o măsură
mai mică. De exemplu: două, trei zile, o zici de o mie de ori. Apoi, următoarele două o
zici de trei sau de două mii de ori. După aceea, o săptămână, şi chiar mai mult, să o
zici de trei mii de ori. La numărul de trei mii poţi să te opreşti o perioadă mai
îndelungată. Atenţia trebuie ţinută în piept, puţin mai jos de adâncitura de sub gât.
Cuvintele rugăciunii trebuie pronunţate fără grabă şi cântător. Metanii se fac după
putinţă. Dacă fără ele lucrarea îţi sporeşte mai bine, atunci să nu le faci (în timpul
rugăciunii n. trad). Sau să le faci mai rar. Nu trebuie să ne limităm doar la cuvinte, ci,
în momentul lucrării, să ne împrospătăm memoria de a-L contempla pe Dumnezeu care
este pretutindeni şi Atotştiutor. Mai bine este să înveţi această lecţie noaptea... Această
rugăciune este binevenită nu numai pentru monah, ci şi pentru mireni... Mişcările
exterioare, descrise în Filocalia volumul V, cum ar fi: scăunel, plecarea capului şi
reţinerea respiraţiei, ar putea fi omise, tot efortul îndreptându-1 spre concentrarea atenţiei
în locul indicat mai sus”.
23. Cum se procedează în cazul sustragerii atenţiei Mintea nu se poate lega cu nimic decât
cu simţirea
68
„Mintea fuge de la un obiect la altul. Cum am putea să o legăm? Cu nimic decât cu
ajutorul simţului. Când în inimă este o oarecare simţire, atunci ea leagă şi mintea de
obiectul acelei simţiri. De aici rezultă următoarele: acela ce doreşte să-şi lege mintea de
Dumnezeu în aşa fel încât să-L vadă pe El necontenit, trebuie să-şi reînvie simţământul
faţă de Dumnezeu. Dar cum rămâne cu rătăcirea gândurilor? Când va fi simţământul
în inimă, atunci ele nu vor mai rătăci. Când robinetul e deschis, apa curge neîncetat, iar
dacă-1 închizi, apa se opreşte; la fel şi cu cugetele, tot curg şi curg, iar de închizi
robinetul atunci încetează. Această închidere a robinetului este trezirea simţământului
sfânt în inimă şi menţinerea lui”.
24. Osândirea de sine şi trezvia pun capăt împrăştierii atenţiei
„Paguba noastră constă în faptul că împrăştiindu-ne gândurile ne pierdem atenţia, iar
mintea începe să rătăcească neştiind pe unde o face. Deşi stăm la rugăciune, ea totuşi
se întrerupe. Ce e de făcut? Toţi spun unul şi acelaşi lucru: când te dezmeticeşti,
întoarce-te iarăşi în inimă şi începe de acolo să strigi pentru ca mintea să nu se
rătăcească din nou. De vei scăpa iarăşi mintea afară, fă după cum am spus. Şi tot aşa de
fiecare dată. Va înceta, oare, vreodată această rătăcire a minţii? Sigur că va înceta. Mi
se pare că dacă în această luptă vom recurge la osândirea de sine şi vom cere de la
Domnul trezvie, atunci Domnul, văzând căutarea noastră cea cu răbdare şi dorirea
sinceră a trezviei, ne va ajuta după mila Sa”.
25. Este necesară cugetarea la cele dumnezeieşti
„Voi spuneţi că nu aveţi trezvie şi nu puteţi priveghea. Vă recomand să vă
îndeletniciţi cu cugetarea la cele dumnezeieşti sau cu contemplarea tainelor credinţei
noastre, în special a morţii, a judecăţii, a iadului şi a raiului. Trebuie să aprindem în noi
frica de Dumnezeu deoarece în ea este ascunsă o mare putere. E de ştiut că din cauza
slăbirii ei vin asupra noastră lenea, nepăsarea şi somnolenţa”.
26. Cum să spunem rugăciunea lui Iisus în afara pravilei
Ziua întreagă în nevoinţa atenţiei
„De dimineaţă întăreşte-te în cugetarea la cele dumnezeieşti. În timpul rugăciunilor
de dimineaţă, dobândeşte starea de şedere în faţa lui Dumnezeu şi caută să nu pierzi
această stare pe tot parcursul zilei, având drept îndrumător Numele dulce a lui Iisus.
Te ocupi cu ceva, vorbeşti cu cineva, mergi, şezi, mănânci sau altceva faci, mintea
să o ai la Domnul. De te vei abate, întoarce-te iarăşi spre Domnul şi, cu înfrângere,
mustră-te pe tine... Şi tot aşa.. .în aceasta constă nevoinţa atenţiei”.
27. Nu ni se cere a rosti neîntrerupt rugăciunea lui Iisus
„Rodul rugăciunii în timpul rucodeliei este mila lui Dumnezeu. Rugaţi-vă în timpul
lucrului. Vă întristaţi pentru faptul că nu aveţi rugăciunea lui Iisus neîntreruptă, dar să
ştiţi că aceasta de la voi nu se cere. Se cere un sentiment de permanentă stare în faţa lui
69
Dumnezeu, care să fie prezent în timpul convorbirilor, în timpul lecturării, precum şi
în timpul altor ocupaţii”.
28. Fie ca mintea să lucreze stând în inimă
„În cea mai mare parte a timpului voi locuiţi în cap, iar în inimă coborâţi doar atunci
când, ca rezultat al lucrului cu capul, se va trezi vreo simţire. Normal ar fi invers: în
inimă să te afli permanent, iar capul să-1 părăseşti cu totul. Iar atunci când va apărea o
necesitate a vieţii duhovniceşti de a lucra cu mintea, atunci mintea s-o facă şezând în
inimă”.
29. Timpul şi modul în care se rosteşte rugăciunea lui Iisus în biserică
„Mă întrebaţi dacă se cuvine să impuneţi minţii să spună rugăciunea lui Iisus în
biserică, atunci când sufletul este împăcat şi mintea, în liniştea de aici, ia aminte la ceea
ce se citeşte şi se cântă. Se cuvine a sta în prezenţa lui Dumnezeu şi cu sentiment
faţă de El. Orice a-ţi face procedaţi astfel şi în biserică. Rugăciunea viază şi menţine
atenţia la Dumnezeu dimpreună cu simţirile corespunzătoare, în timpul rugăciunii din
biserică, fiţi atentă la ceea ce se citeşte şi se cântă, iar când se citeşte şi se cântă
neclar, rosteşte rugăciunea lui Iisus.
Încălzeşte-ţi cu rugăciunea cele dinlăuntru şi, în acelaşi timp, ascultă ceea ce se
rosteşte. Rugăciunea lăuntrică este ca o sobă, iar ascultarea reprezintă lemnele care se
aruncă în ea. Dar dacă ascultarea sustrage atenţia de la rugăciunea lăuntrică mai bine
ar fi să ne mărginim doar la rugăciune. în timpul Liturghiei se cuvine să fim în pas cu
slujba, atât cu gândurile cât şi cu simţirile. Şi ţineţi minte încă un lucru şi anume că în
biserică ne adunăm pentru rugăciune comună, pentru ca şi gândul şi simţirea şi
cuvântul să fie ca una, căci altfel nu vom primi ceea ce ne-a făgăduit Domnul vorbind
despre doi sau trei care se roagă împreună”.
30. Se cuvine să avem căinţă neîncetată
„Nu există nici o clipă când cineva nu ar avea ceva pe conştiinţă, fie de voie, fie fără
de voie. Din această cauză pacea lui cu Dumnezeu este tulburată. Se cuvine, prin
urmare, să avem căinţă permanentă”.
31. Şterge imediat urma păcatului cu rugăciunea lui Iisus
„De obicei cugetele goale se rotesc prin cap. Să le urmăriţi pe acelea care pătrund
inima ca o săgeată, lăsând acolo o urmă. Ştergeţi imediat această urmă cu rugăciunea,
punând în locul ei o simţire opusă. Atunci când se păstrează căldura, astfel de
întâmplări sunt rare şi slabe. Aprindeţi în voi frica de Dumnezeu. Ţineţi cont de faptul
ca în timpul cugetării neîncetate la Dumnezeu, să nu uitaţi a vă încălzi frica
evlavioasă. Deasa amintire de Dumnezeu fără evlavie slăbeşte sentimentul de frică faţă
de Acesta şi, prin aceasta, îl lipseşte pe om de lucrarea mântuitoare care îi aparţine”.
32. Pericolele de bază. Durerile de cap
70
„Îmi scrieţi că din cauza atenţiei vă doare capul. Aşa se întâmplă atunci când lucrezi
doar cu capul. De vă veţi coborî în inimă capul se va linişti şi cugetele vor înceta. De
veţi găsi inima şi veţi încerca să staţi în ea, atunci de fiecare dată când vor începe să vă
tulbure cugetele va de ajuns doar să vă coborâţi în inimă pentru ca acele cugete să se
împrăştie imediat. în acest caz, inima serveşte drept un bun adăpost şi refugiu sigur. Deci
nu vă leneviţi a coborî în ea, deoarece în inimă este viaţa şi acolo se cuvine a trăi. Să nu
credeţi că aceasta este lucrarea celor desăvârşiţi. Nu. Ea este lucrarea celor care încep
să-L caute pe Domnul”.
33. Metodele „tehnice” sunt periculoase
„A lucra rugăciunea lui Iisus este un lucru bun. Pentru cei din mănăstire această
lucrare este o obligaţie. Ar fi ea oare permisă dacă ar fi periculoasă? Periculoase sunt însă
metodele „tehnice” care au fost inventate şi atribuite acestei rugăciuni. Pe unii ele îi bagă
într-o înşelăciune visătoare, pe alţii, lucru de mirare!, îi bagă într-o stare de poftă
trupească permanentă. Iată de ce se cuvine a interzice aceste metode şi a sfătui ca
Numele cel dulce al lui Iisus să fie chemat în simplitatea inimii”.
34.Căldura uşoară este de la fire
„Nu ştiu ce au mai făcut unii cu rugăciunea lui Iisus dar ei cred că dacă au început să
spună rugăciunea prin aceasta au făcut totul. Această rugăciune a devenit pentru ei un
descântec: spune-o folosind metodele descrise prin cărţi şi-ţi vei atinge scopul. Şi iată
aşa miaună într-una, iar inima le rămâne pustie şi gândurile hoinăresc. Apar şi mişcări
urâte ale trupului, dar lor nu le pasă de parcă toate ar fi în ordine. Alţii, simţind şi
puţină căldură, strigă: „Iată harul! Iată harul!”, uitând ce zic Sfinţii: „Fii atent! Va
veni o căldură uşoară, dar nu te minuna căci ea este de la fire, nu de la har”.
35. începutul autoânşelării
„Să ştii că reuşita vine dinlăuntru, pe neobservate. Iată de ce atunci când înăuntrul tău
se va exclama: „Iată-l!” trebuie să ştii că strigă vrăjmaşul care îţi arată aparenţa în loc de
realitate. Aici este începutul autoânşelării. Înăbuşă imediat acest glas care, asemenea
unui chimval, va răsuna în tine hrănindu-ţi părerea de sine”.
36. Neorânduiala vine de la deprinderile păcătoase
„Înnebunirea sau ieşirea din minţi de la rugăciunea lui Iisus, poate avea loc atunci
când cei ce spun această rugăciune nu părăsesc deprinderile păcătoase precum şi
păcatele pe care le osândeşte conştiinţa. În această stare, în cele lăuntrice se produce o
discordie care alungă pacea din inimă. Din această cauză se tulbură capul, şi ideile vin
în neorânduială şi confuzie”.
37. Falsul misticism
71
„Viaţa cu adevărat creştină este viaţa tainică cu Hristos în Dumnezeu. Ea este
tainică şi în naştere şi în căile creşterii şi în starea sa de desăvârşire. Iată de ce nu orice
mistică este falsă. Mistica falsă provine de la abaterea de pe calea cea dreaptă a urcării
spre îndumnezeire. Sfinţii Părinţi numesc această abatere, înşelare. Unii se opresc
la imaginaţie, alţii la lucrarea capului. Pasul corect îl fac cei care, ocolind aceste
opriri, ajung în inimă şi se ascund în ea. Dar şi aici este posibilă rătăcirea deoarece
o parte a rugăciunii minţii din inimă este lucrătoare şi, unde suntem noi, acolo
întotdeauna există posibilitatea căderii în înşelare precum şi în păcat. Inofensivitatea
începe atunci când în
inimă se întăreşte rugăciunea curată şi neîmprăştiată. Cel ce stă în inimă este în
siguranţă”.
38. Necesitatea unu povăţuitor pentru a evita înşelarea
„Încă de la începutul înaintării spre cele lăuntrice este posibilă căderea în falsul
misticism. Cum să evităm această nefericire? La Părinţi găsim un singur mijloc! „A nu
rămâne de unul singur”. Să ai un povăţuitor încercat, iar dacă nu ai, adunaţi-vă doi sau
trei şi povăţuiţi-vă reciproc în lumina operelor patristice. Altă cale de ocolire a
rătăcirii nu cunosc afară de a avea un conducător plin de har”.
39. De unde să-şi ia mireanul povăţuitor
„Există încă o nedumerire: de unde să-şi ia mireanul povăţuitor în lucrarea rugăciunii
lui Iisus? Să aleagă de acolo din lume dintre părinţii duhovniceşti chiar şi dintre cei de
mir. Este adevărat că tot mai rar şi mai rar se întâlnesc persoane cărora am putea să ne
adresăm pentru sfaturi despre viaţa duhovnicească. Dar totuşi ele sunt şi vor mai fi, şi cel
ce doreşte le va găsi întotdeauna, cu mila lui Dumnezeu. Viaţa duhovnicească este viaţa
lui Dumnezeu şi Dumnezeu se îngrijeşte deosebit de cei care o caută. Râvneşte la ea şi
vei afla toate cele spre trebuinţă în jurul tău”.
40. Este nevoie de un povăţuitor iscusit
„Atenţia devine harică atunci când stă neîndepărtată de Domnul. De vei avea un
povăţuitor iscusit, trecerea de la rugăciunea minţii la cea a inimii devine uşoară şi
liberă”.
41. Ispitele de la vrăjmaşul diavol
„La început este greu şi pare lipsit de sens însă este important a sta cu mintea în inimă,
înaintea Domnului, ziua şi noaptea, până la sfârşitul vieţii. Osteniţi-vă şi veţi observa că
perioada deprinderii lecţiei e atât lungă cât şi scurtă, în deplină legătură cu râvna şi
credinţa pe care le avem. Nu slăbiţi. Veţi avea şi bănuială asupra povăţuitorului şi lipsă
de evlavie către însăşi lucrarea rugăciunii, hulă asupra ei, istovire, dorinţă de a o
părăsi. Pericol! Nu ascultaţi de acestea, ci ţineţi-vă de lucrarea voastră. Vrăjmaşul
este cel care seamănă hulă asupra acestei rugăciuni pentru că focul ei îl frige şi îl
72
alungă. Numele dulce al lui Iisus care răsună neîncetat în inimă, îl va bate pe el fără
ca voi să ştiţi”.
42. încheiere
„Ce se cuvine a reţine şi a face?” „Întrebaţi ce este de făcut. Amintiţi-vă şi faceţi după
cum v-am spus. Prin atenţie coborâţi-vă în inimă şi acolo staţi în faţa Domnului Cel ce
este pretutindeni, şi deci şi în voi, Cel ce le vede pe toate, şi deci şi pe voi. Stând în
faţa Domnului, nu lăsaţi alte gânduri să intre înlăuntru, ci doar gândul de a-L vedea pe
Domnul împreună cu simţirile cuvenite. Nu lăsaţi rugăciunea lui Iisus fără cugetarea
la Domnul. Cugetarea să fie simplă, şi anume că El este aproape, ne ţine, ne învaţă,
ne conduce şi ne păzeşte. Priviţi la sfârşitul lucrării; gândul şi simţirea atât de mult se
înrudesc în Domnul încât devin nedespărţite. Când veţi dobândi smerenia, harul lui
Dumnezeu de îndată va aduce cu putere rugăciunea lui Iisus. Îngrijiţi-vă ca toate să vină
din inimă. Despre cele din afară nu vă îngrijiţi. îndată ce s-a născut gândul că ai
căpătat rugăciunea, să ştii că acest gând te minte. Nu te opri aici. Statornicia începe în
momentul în care în inimă se aprinde o flacără”.
43. Ţineţi-vă de ceea ce este important
„Osteniţi-vă şi rugaţi-vă Domnului să vă dea în sfârşit să simţiţi şi să cunoaşteţi ce
este durerea în inimă, după cuvântul stareţului Partenie. Aceasta nu se dă deodată. Va
trece un an sau mai mulţi de osteneală până ce va apărea vreun semn. Domnul să vă
binecuvânteze această osteneală şi această cale. Şi atunci când va vrea Dumnezeu, se va
naşte în inima voastră această durere. Ceea ce aşteptaţi, sau poate şi mai mult, va veni
de la sine, şi anume se va întemeia în voi o orânduială prin care toate vor merge bine şi
la locul lor. Atunci veţi purta înlăuntrul vostru pe învăţătorul decât, care nu este nimeni
mai înţelept pe pământ”.
TIPICUL IEROSCHIMONAHULUI IOSIF
Acest tipic a fost rânduit de Preafericitul Părintele nostru Stareţul Paisie, primului
duhovnic al Sfintei Mănăstiri Văratec, pe care tipic l-a scris pentru cei ce vor să înceapă,
cu bun darul preamilostivului Dumnezeu, lucrarea preasfintei rugăciuni a celei gândite,
adică rugăciunea minţii. Căci că fiind el însuşi nevoitor întru această sfântă şi
dumnezeiască lucrare şi de mari daruri duhovniceşti învrednicindu-se, a dat-o şi altora
la lumină pe aceasta [lucrarea- n.n.], spre a fi spre povăţuire, în anul 1810. Însă a mai
scris şi o poruncă cu hotărâre ca nimeni să nu îndrăznească a începe o lucrare ca
aceasta fără de blagoslovenia povăţuitorului său, sau a duhovnicescului său părinte.
Căci îndrăznind, negreşit îşi va pierde mintea sa şi poate că nici mântuirea nu o va
mai câştiga pentru că nu mic lucru este acesta. Şi de aceea nu să cuvine aşa simplu şi
cum s-ar întâmpla a o începe.
Întru numele sfintei şi celei de o fiinţă şi făcătoarei de viaţă şi nedespărţitei Treimi, a
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, începem aşa:
73
După ce trage clopotul de deşteptare, sculându-te îndată şi stând la obişnuitul loc, cu
smerit gând şi cu inimă înfrântă, şi făcând trei metanii mari înaintea Sfintelor Icoane zi:
Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte (şi fă o închinăciune).
Cela ce m-ai zidit, Doamne, miluieşte-mă. (o închinăciune).
Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune).
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului şi mă miluieşte. (o închinăciune).
Dumnezeule, iartă-mi fărădelegile mele şi greşelile şi mă miluieşte. (o închinăciune).
Prea Sfânta Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă şi mă mântuieşte şi
îmi ajută acum, în viaţa aceasta, şi la ieşirea sufletului meu şi în veacul ce va să fie. (o
închinăciune).
Cea nebiruită şi necuprinsă şi dumnezeiască putere a cinstitei şi de viaţă făcătoarei
Crucii Domnului, nu mă lăsa pe mine păcătosul cel ce nădăjduiesc spre tine. (o
închinăciune).
Toate puterile cereşti, ale sfinţilor îngeri şi arhangheli, heruvimi şi serafimi, scaune
şi domnii, stăpânii şi începătorii şi puteri, miluiţi-mă şi vă rugaţi pentru mine păcătosul
către Domnul Dumnezeu şi îmi ajutaţi mie acum, în viaţa aceasta, şi întru ieşirea
sufletului meu şi în veacul ce va să fie. (o închinăciune).
Sfinte îngere al lui Hristos, păzitorule al meu, miluieşte-mă şi te roagă pentru mine păcătosul
către Domnul Dumnezeu, şi îmi ajută acum, în viaţa aceasta, şi la ieşirea sufletului meu şi în
veacul ce va să fie. (o închinăciune).
Sfinţilor slăviţilor Apostoli, Proorocilor şi Mucenicilor, Arhiereilor şi Preacuvioşilor şi
Drepţilor şi toţi Sfinţii, miluiţi-mă şi vă rugaţi pentru mine păcătosul Domnului Dumnezeu,
şi îmi ajutaţi acum, în viaţa aceasta, şi la ieşirea sufletului meu şi în viaţa ce va să fie. (o
închinăciune).
Doamne, orice am greşit întru toată viaţa mea cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândul,
miluieşte-mă şi mă iartă pentru mare mila Ta. (o închinăciune).
Apoi, făcând trei metanii până la pământ, începe să zici:
Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul
nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Slavă ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Împărate Ceresc Mângâietorule; Sfinte
Dumnezeule; Prea Sfântă Treime; Tatăl nostru;
Şi troparele:
Sculându-ne din somn;
Slavă... Din pat şi din somn m-ai ridicat Doamne;
Şi acum... Fără de veste judecătorul va veni.
Doamne miluieşte de 12 ori, şi rugăciunea: „Din somn sculându-mă, mulţumescuţi...”
şi „Slavă Ţie împărate, Dumnezeule Atotputernice” [vezi la „Rugăciunile de
dimineaţă”- n.n.]
Apoi: „Veniţi să ne închinăm” de trei ori şi trei închinăciuni şi Psalmul 50: „Miluieştemă
Dumnezeule...”, Crezul şi Troparele:
„Născătoare de Dumnezeu Fecioară bucură-te, ceea ce eşti plină de dar Mărie, Domnul
este cu tine. Blagoslovită eşti Tu între femei şi blagoslovit este rodul pântecelui Tău că
ai născut pe Mântuitorul sufletele noastre, (o metanie)”.
„Botezătorul lui Hristos, pe noi toţi ne pomeneşte ca să ne izbăvim de fărădelegile
noastre, că ţie s-a dat dar a te ruga pentru noi. (o metanie)”.
74
„Rugaţi-vă pentru noi Sfinţilor Apostoli şi Sfinţii toţi, ca să ne izbăvim de
primejdii şi de nevoi căci pe voi calzi folositori către Mântuitorul v-am câştigat.” (o
metanie).
„Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile noastre nu le
trece cu vederea întru împrejurări, ci din primejdii ne izbăveşte pe noi, una curată, una
blagoslovită”. „Împărate Ceresc, pe binecredinciosul nostru popor întăreşte-1, credinţa
o întăreşte, pe păgâni îmblânzeşte, lumea o împacă, sfânt lăcaşul acesta bine-1
păzeşte, pe cei mai înainte trecuţi, părinţii şi fraţii noştri, în lăcaşurile drepţilor îi aşază
şi pe noi întru mărturisire şi pocăinţă ne primeşte ca un bun şi de oameni iubitor”.
Apoi: „Cuvine-se cu adevărat”, otpustul şi mărturisirea cea cuprinzătoare pentru toate
greşalele şi păcatele, sau aceasta:
„Îmi mărturisesc Ţie, Domnului Dumnezeului nostru şi făcătorului Celui Unuia
închinat şi slăvit întru Preasfânta Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, toate
greşelile şi păcatele mele pe care le-am lucrat în toate zilele vieţii mele şi în tot ceasul şi
în această vreme şi în toate zilele şi nopţile cele trecute, cu voie şi fără de voie, cu
lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu lăcomia, cu îndrăcirea pântecelui, cu îmbuibarea, cu
beţia, cu mâncarea în ascuns, cu gustarea a doua şi a treia oară şi mai de multe ori, fără
de saţiu, cu deşartă cuvântare şi cu împotriva cuvântare şi cu multa cuvântare fără
de înfrânare, cu trândăvia, cu lenea, cu somnul cel mult, cu nedreapta grăire, cu
minciunile, cu îndreptăţirea în cuvinte, cu îndărătnicia, cu neascultarea, cu pizma faţă
de unul şi de altul, cu clevetirea, cu osândirea, cu nebăgarea de seamă, cu nesimţirea, cu
iubirea de sine, cu multa câştigare, cu hrănirea, cu nedreapta şi spurcata agonisire, cu
iubirea de averi şi cu râvnirea. Am pricinuit sminteli şi poticniri cu zavistia, cu iuţimea,
cu mânia, cu pomenirea de rău, cu urâciunea, am fost martor mincinos, cu iubirea de
aur şi de argint, cu cămătăria, cu scumpetea, cu nemilostivirea, cu darea şi cu luarea
fără de blagoslovenie, şi cu toate simţirile mele cele sufleteşti şi trupeşti. Am greşit cu
vederea, cu auzirea şi cu iscodirea, până mi-am spurcat inima şi sufletul cu pofta, cu
slăbănogirea minţii, întru robie slăbănogindu-mă cu toată învoirea. Am curvit cu
vederea, aşa de aproape învoindu-mă la păcat încât numai privind spre vreo faţă
smintitoare mi s-au scurs sămânţa trupească, treaz fiind, fără să mă ating de acea faţă
sau să ştiu cine este sau să vorbesc ceva. Am curvit cu auzirea, cu mirosirea, cu
gustul, cu pipăirea şi cu scurgerea seminţii născătoare, iarăşi aşa treaz, fără să
gândesc vreo spurcăciune, precum ştii Tu Stăpâne, numai din ceva mişcare a trupului
pentru care iarăşi mă cunosc vinovat şi mă căiesc. Am curvit iarăşi şi cu iscodirea, cu
vorba, cu aducerea aminte, cu primirea gândurilor şi cu învoirea, căci am primit
gândurile ca pe nişte muieri, vorbind şi curvind cu ele întru inima mea în multe ceasuri,
şi iarăşi mă cunosc vinovat. M-am învoit şi la scurgerea prin somn a nălucirii, şi iarăşi
mă cunosc vinovat. M-am mâniat în deşert, am răsplătit răul făcut eu însumi, nu am
iubit pe toţi întocmai, am făcut făţărnicie fariseiască, am râs de păcate străine şi le-am
şi dezvăluit. Am ascultat cu patimă şi am vorbit vorbe spurcate. Am râs nebuneşte şi am
luat în deşert numele Tău, Doamne Dumnezeul nostru, şi L-am hulit şi m-am jurat pe
Numele Tău şi am blestemat cu Numele Tău. Am făcut pozne de au râs şi alţii. Am
făcut iconomii cu iubire de arătare ca să fiu numit între oameni şi m-am împodobit cu
scopul de a plăcea oamenilor. Am făcut nerecunoscător faţă de făcătorul meu de bine şi
nu am avut inimă dreaptă către fratele şi către mai marele meu. Am fost îngâmfat
asupra mai marelui meu şi viclenit cu răutate. M-am lăudat cu inima şi eu gura, m-am
75
înălţat cu inima şi cu mintea. Am grăit cuvinte mari şi de mândrie. Am crezut
minţii mele şi părerii şi am ascultat gândul meu şi am alcătuit voia mea. Întru tot
locul am fost netrebnic şi nedrept. Am făcut strâmbătate, am făcut cumpliţie, am
judecat mai înainte de a cerceta şi am şi hotărât. M-am socotit înţelept întru sine
însumi, mai cu prisos decât alţii. Am avut mărire deşartă şi trufie şi m-am aprins de
pizmă. Am avut mândrie şi am scos la arătare lucrarea mea ca să mă slăvesc de
oameni. Pe toate aceste păcate, şi altele asemenea acestora, şi încă şi mai multe decât
acestea, am făcut din tinereţe şi fac şi până în ceasul de acum, cu sufletul şi cu trupul şi
cu vederea, cu auzirea, cu mirosirea, cu gustarea şi cu pipăirea şi cu toate simţirile mele,
cu care pe Tine, Domnul Dumnezeul meu şi Făcătorul, Te-am mâniat şi pe aproapele
meu am nedreptăţit. Şi pentru toate acestea părându-mi rău, vinovat pe sine-mi Ţie
Dumnezeului meu mă pun înainte şi doresc cu tot sufletul meu ca să mă pocăiesc. Pentru
aceia, Doamne Dumnezeul meu, cu smerite lacrimi mă rog Ţie: ajută-mi neputinţei
mele şi toate greşalele şi păcatele mele cele trecute câte le-am lucrat de la zămislirea
mea până în minutul de faţă, iartă-le mie cu milostivirea Ta şi mă dezleagă de toate
acestea care am greşit şi care am păcătuit înaintea milostivirii Tale, Unule Bunule şi
Iubitorule de oameni”.
Apoi zi: „Slăbeşte, lasă, iartă, Dumnezeule, şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne fac nouă
strâmbătate, iartă-i Doamne” (aici îţi pomeneşti părinţii tăi şi pe toate neamurile
tale). După aceasta, fă cincizeci de metanii mari şi alt canon ce îl mai ai rânduit de la
duhovnicescul tău părinte. Apoi, strângându-ţi toate simţirile, pleacă capul spre
umărul stâng şi îţi închide gura ta, pune două degete deasupra sânului stâng, mai sus
cu două degete, pe gâtlejul inimii, şi trage odată răsuflarea foarte subţire pe nas şi
acolo, în gâtlejul inimii, începe sa zice: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă”. Numai atâta acum dintâi. Şi să nu-ţi laşi mintea să se mişte după
răsuflarea nasului, ci numai în gâtlejul inimii să rămână, umbrind şi zicând pe doritul
Nume. Însă să nu îţi închipui cum este inima sau altceva, şi numai un sfert de ceas să stai
zicând aşa, neîngreuind mintea, fiindcă eşti nou începător. Apoi să mergi la Utrenie şi
acolo, găsind un locuşor, să pui numitele degete la locul arătat, peste dulamă. Însă acolo
capul te fereşte să-1 pleci ca să nu te simtă cineva, ci numai cu mintea, iarăşi un sfert de
ceas, să zici ca să nu o îngreunezi! O, frăţiorul meu! După săvârşirea Utreniei, viind la
chilioară, citeşte cealaltă parte a rugăciunilor dumnezeieşti, şi alte rugăciuni care mai
voieşti, şi icoasele către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Apărătoarea noastră, şi
de vei voi dă voie somnului puţin. După ce te vei deştepta, îndată citeşte iarăşi icoasele.
Şi iarăşi te roagă cu mintea un sfert de ceas, după rânduiala ce am arătat mai sus. Şi
după aceasta, la vremea Proscomidiei, iarăşi te roagă un sfert de ceas, şi la opt
ceasuri din zi, înaintea Vecerniei, iarăşi te roagă un sfert de ceas, şi după Pavecerniţă
iarăşi un sfert de ceas cu aceiaşi rânduiala. Şi apoi mai citeşte rugăciunile spre somn
şi alte rugăciuni ce mai voieşti, şi te culcă.
Şi aşa se împlineşte această rânduiala de cinci ori în fiecare zi. însă ascultările cele
soborniceşti să nu le treci cu vederea, chiar de îţi vor lipsi însemnatele vremi, crezând
cum că în ascultare este mântuirea. Iar mergând la ascultare, cu tăcerea şi cu prostimea
[adică cu simplitatea- n.n.] să te înveleşti. Şi aşa, tot câte puţin, înveţi pe minte a se
ruga, neopintind-o ca să nu o osteneşti deodată fiindcă îi este cu greu minţii la lucrul
ce nu a fost obişnuită. Dar şi când vei zice cu limba, tot să umbreşti cu mintea peste
prestolul inimii. Aşa să urmezi pururi şi nimic să nu te despartă de dragostea lui
76
Hristos: nici necazul şi nici scârba, căci ajutorul lui Dumnezeu de-a pururi este cu noi.
Amin.
ALĂUTĂ DUHOVNICEASCĂ ALCĂTUITĂ PENTRU RUGĂCIUNEA MINŢII DE
PREACUVIOSUL SCHIMONAH
SAMON, DIN SFÂNTA MONASTIRE NEAMŢ, CARE S-A MUTAT CĂTRE
DOMNUL ÎN ANUL 1820
„Această mică cărticică se numeşte „Alăută duhovnicească şi trâmbiţă cerească”
care, trâmbiţând în urechile credincioşilor, aprinde şi învăpăiază inimile lor spre
dragostea lui Dumnezeu şi îi face pe ei a fi sârguitori şi a împlini şi cu lucrul acelea ce
sunt scrise într-însa. Şi prin lucrarea acestora scrise aici, li se face lor suirea la
împărăţia Cerurilor, iar cei ce au dragoste şi îl iubesc pe El din toată inima lor, foarte se
folosesc de cele ce sânt scrise în cărticica aceasta şi se silesc şi cu lucrul a împlini cel
scrise. Iar cei ce sunt biruiţi de slava lumii celei deşarte şi au dragoste spre agoniselile
cele vremelnice, aceia nu numai că nu se folosesc, ci încă şi basme pe acestea le numesc
şi râd de dânsele, râs prin care ei singuri îşi pricinuiesc nemângâiata plângere în ziua
judecăţii celei înfricoşate!
Iar aceasta pentru dragostea lui Dumnezeu, spre mai adevărată încredinţare o
mărturiseşte şi Cleopa, întru mergerea la Emaus cea împreună cu Luca, când zicea:
„Au doară nu era arzând inima noastră când grăia nouă pe cale?” Cine are urechi de auzit
să audă, iar auzul urechilor lor să fie pricinuitor a aprinde inimile lor spre dragostea lui
Dumnezeu. Deci mulţi sunt cei care doresc această duhovnicească şi mângâietoare lucrare
a minţii, adică rugăciunea lui Iisus, şi socotesc ei cum că o vor câştiga pe ea numai cu
singură isteţimea lor, adică cu isteţimea firii şi cu meşteşugirea aceia cu care au arătat
şi au învăţat dumnezeieştii Părinţi cum să stea la rugăciune cei ce se nevoiesc. Deci
bună este meşteşugirea care ne-o învaţă Sfinţii Părinţi dar, de nu vom câştiga smerita
cugetare şi umilinţa în locul isteţimii celei fireşti, nici meşteşugirea aceia cu care s-au
nevoit Sfinţii Părinţi nimic nu ne ajută nouă. Pentru că această mângâiere a inimii nu
este altceva decât numai a se aprinde inima omului spre dragostea de Dumnezeu. Şi
aceasta din ce se naşte? Numai şi numai din smerita cugetare. Iar din smerita cugetare
se naşte umilinţa. Iar umilinţa aprinde inima omului către dragostea de Dumnezeu. Şi
cei ce au câştigat dragostea de Dumnezeu, toate câştigurile şi agonisirile veacului
acestuia le-au scos din mintea lor. Şi pe toate cele frumoase ale deşartei lumi
acesteia, cu totul desăvârşit le-au urât. Deci, dacă mintea se va slobozi de câştigurile
şi de agoniselile veacului acestuia şi i s-au făcut ei urâciune toate cele frumoase ale
lumii acesteia deşarte, atunci, văzându-se pe sineşi slobodă, fiindcă ea din fire este
lucrătoare şi nu poate să şadă deşartă, aleargă la Ziditorul său, adică la Preabunul
Dumnezeu, şi se lipeşte de Dânsul şi pe El îl doreşte şi cu Dânsul de-a pururi vorbeşte
chiar şi când şade în somn şi doarme. Şi în scurt a zice, toată mângâierea cea
duhovnicească din aceasta să naşte adică din smerita cugetare şi din neiubirea de
agonisirile cele vremelnice şi din ura faţă de toate cele frumoase ale lumii acesteia
deşarte. Dintru acestea se naşte fierbinţeala inimii. Dintru acestea se porneşte inima cu
săltare şi cu suspine la rugăciune. Iar dacă cineva va iubi agoniselile cele vremelnice şi
împodobirea hainelor şi va lucra şi rugăciunea, sârguindu-să ca să o afle pe ea, unul
ca acesta în zadar se osteneşte. Pentru că acestea, adică agoniselile cele vremelnice şi
stricăcioase, sunt spinii care, după ce a căzut sămânţa semănătorului între dânşii,
77
răsărind, nu au lăsat-o pe ea ca să crească, ci au înecat-o. Aşa fac grijile vieţii
acesteia vremelnice. îneacă şi sting scânteiuţa care este aprinsă în inima omului
spre dragostea de Dumnezeu şi o fac pe ea cu totul rece, lucru care este jalnic şi
vrednic de nemângâiata plângere! Cum pentru puţină mângâiere amăgitoare şi
vremelnică ne lipsim noi de slava şi de patria noastră [cea adevărată- n.n.]! Că singură
gura Domnului grăieşte, zicând: „Nu puteţi să slujiţi la doi Domni căci ori pe unul veţi
iubi şi pe celălalt îl veţi urî sau de unul vă veţi ţine şi de celălalt nu veţi griji”. Adică nu
puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Şi iarăşi Fiul lui Dumnezeu a rugat pe
Părintele Său, zicând: „Părinte! Dă-le lor să fie una cu Noi, că şi Noi Una suntem”.
Adică una să fim cu dragostea, după cuvântul Apostolului care zice: „Cine ne va
despărţi pe noi de dragostea Domnului?”. Nici foamea, nici golătatea, nici sabia şi nici
celelalte. Acestea sunt ca şi cum un tinerel, împrietenindu-se cu o tânără şi îndulcinduse
de puţină mângâiere amăgitoare, se aprinde şi se învăpăiază inima lui de multă
dragoste asupra ei şi de aceia toate simţirile lui se clatină şi toată înţelepciunea lui se
tâmpeşte şi, în scurt a zice, rămâne ca un nebun, arătându-se cu obrăznicie şi cu
nerânduială, nici măcar cât de puţin ruşinându-se, toată gândirea şi cugetarea lui, şi
ziua şi noaptea, la acea faţă având-o. Iară voitorii lui de bine, văzându-1 pe el întru
atâta întunecare de minte, le pare rău de el şi îl sfătuiesc, zicându-i să se îndepărteze de
acea faţă căci este pierzătoare de suflet şi stricătoare de minte. Iar el nu numai că nu
primeşte sfătuirea lor ca să se depărteze de la dânsa, ci voieşte mai bine a-şi pleca
capul său decât a se despărţi de dragostea acelei feţe. Aşa sunt cei lipsiţi de minte care,
pentru puţină mângâiere şi pentru dragostea cea pierzătoare de suflet, se dau pe sine
şi la moarte. Dar pentru cei ce s-au împrietenit cu Dumnezeu şi s-au aprins şi s-au
învăpăiat inimile lor de dragostea Lui, pentru aceştia ce vom zice? La unii ca aceştia
toate cugetele şi toate simţirile lor s-au tâmpit şi s-au omorât faţă toate cele frumoase
ale lumii acesteia, iar mintea lor cu totul desăvârşit s-a luminat, îndulcindu-se de
frumuseţea şi de dragostea Domnului. Iar de dulceţile veacului acestuia nu numai că nu
să biruiesc pe sine, ci încă şi de vederea lor să îngreuiază. Iar de li s-ar întâmpla lor a se
aduce de către viclenii draci, măcar numai în minte, dulceţile cele vremelnice, ei nu
numai că nu le primesc pe ele în mintea lor, ci se şi îngreuiază de dânsele. Iar cei ce
le iubesc pe acestea, adică dulceţile şi agonisirile cele vremelnice şi amăgitoare, şi
îndrăznesc a începe rugăciunea cea tainică, silindu-se ei cu meşteşugirea şi cu suflarea
aceea ce bagă aerul înlăuntru şi îl scoate afară, adică bagă răceala şi scoate fierbinţeala,
prin acea meşteşugire sârguindu-se ei cu multă osteneală şi cu toată silinţa lor ca să o
afle pe ea [adică pe rugăciune- n.n.], în zadar le va fi toată silinţa şi osteneala. Căci
atâta timp cât mintea lor va fi întunecată de grijile vieţii acesteia, suflarea aceia, pe care
cu meşteşugire o lucrează nevoitorii, suflă în inimă ca şi cum ar sufla un foale în nişte
cărbuni stinşi. După ce s-a izbăvit mintea din robia grijii vieţii acesteia, atunci nu mai
are trebuinţă inima de acel meşteşug al respiraţiei. Căci singură scânteiuţa aceia care este
în ea o învăpăiază şi o aprinde spre dragostea de Dumnezeu. Iar semnul cel adevărat al
dragostei de Dumnezeu acesta este: smerita cugetare şi dragostea cea cu milostivire
spre toţi oamenii şi spre toată zidirea lui Dumnezeu şi desăvârşita neagonisire de cele
vremelnice. Căci acei care au urât agoniselile şi pe toate cele frumoase ale veacului
acestuia vremelnic şi pe toate cele amăgitoare ale lumii acesteia, aceia, prin dreapta
socoteală, desăvârşit au îndrăgit pe Dumnezeu. Adică s-au învrednicit milei lui
Dumnezeu. Şi de aici înainte, ei nu mai au dragoste către nimic din cele frumoase
78
ale lumii acesteia pentru că să îndestulează cu dragostea Domnului, Care are
frumuseţe nemărginită. Iar pentru cele de nevoie spre trebuinţa firii omeneşti nu
numai că nu se îngrijesc, ci încă şi de cele puţine pe care le au ei să îngreuiază şi li să
par că sunt de prisos. Şi aceasta pentru că au cunoscut că toate sunt vremelnice şi
amăgitoare şi împiedică la mântuirea sufletului.
CUVINTE ADUNATE DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ DESPRE
RUGĂCIUNEA LUI IISUS ŞI PENTRU CEI CE VOR SA ÎNCEAPĂ ACEASTĂ
SFÂNTĂ RUGĂCIUNE
Mai întâi să cuvine a păzi lucrarea poruncilor şi a fi fără de grijă şi fără de gânduri şi
fără de păreri şi să avem dragoste frăţească şi nepătimaşă, întocmai şi de o potrivă, din
toată virtutea şi din tot sufletul nostru, atât către tot sufletul, cât şi către Dumnezeu.
Apoi, a avea şi smerita înţelepciune şi a fi paşnici cu toţi oamenii şi cu toată zidirea lui
Dumnezeu. Şi să ne curăţim de patimi şi de mândrie, iar în locul mândriei să ne
îmbrăcăm cu smerenia şi cu toate faptele cele bune. După ce vom împlini cu lucrul
toate cele mai sus zise, atunci să îndrăznim a începe şi a zice şi rugăciunea lui Iisus. Iar
rugăciunea lui Iisus să cuvine a o păzi, aşa precum zic Sfinţii Părinţi, cu mintea asupra
inimii, adică privind în inimă cu mintea. Şi atunci nimic să nu gândim şi să cugetăm, ci
numai şi numai pe singure cuvintele rugăciunii să le lucrăm şi să le zicem, adică
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Sfânţul Grigorie Sinaitul,
cercetând cu de-amănuntul şi socotind Vieţile Sfinţilor şi Scripturile şi meşteşugirea
cea duhovnicească a tuturor Sfinţilor, mai mult decât toţi, prin Sfântul Duh cel ce
locuia întru dânsul, hotărăşte a avea toată silinţa pentru rugăciune. Iar Sfântul
Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte şi sfătuieşte
şi îndeamnă la această sfântă lucrare a minţii pe arhierei şi pe preoţi şi pe călugări şi
încă şi pe toţi mirenii. Dar totodată îi şi înfricoşează pe cei ce cu neluare aminte şi fără
de sfătuire încep această sfântă lucrare, şi mai ales pe cei ce au râvnă spre această
lucrare a minţii dar sunt robiţi şi de dragostea cea pătimaşă spre oarecari feţe, dragoste
care este pricinuitoare a pierzaniei sufleteşti. Unii ca aceştia, chiar dacă se bucură că
au primit o oarecare mângâiere duhovnicească, în zadar o fac deoarece aceasta este
o adevărată înşelare, iar nu o bucurie sau o mângâiere duhovnicească. Căci ce putere
are întunericul de a se împărtăşi de lumină? Unii ca aceştia de nu vor avea trezvie şi de
nu să vor pocăi, nu numai că cu nimic din osteneala lor nu folosesc, ci încă şi ieşire din
minte pătimesc. Drept aceea, cei ce au început această sfântă şi duhovnicească lucrare a
minţii au nevoie de multă trezvie şi luare aminte. Ca nu prost şi oricum lucrând-o, săşi
câştige lor undiţe şi să se facă vânare viclenilor draci. Acestea nu s-au scris spre
împuţinarea lucrătorilor, adecă spre a noilor începători, ci s-au scris mai ales spre
întărirea şi iscusinţa lor, ca totdeauna şi în toate zilele prin citirea Sfintelor Scripturi şi
prin sfătuirea cea duhovnicească, să-şi cerceteze lucrarea lor şi să vadă de merge bine
sau nu. Că este cu neputinţă a nu se fura cel bun de cele rele pentru că înşelăciunea se
împleticeşte pe lucrarea minţii precum volbura pe copaci, pentru că vrăjmaşul nu
încetează întru cele dinăuntru ale mijlocului, adică întru cele fireşti, să închipuie cele
duhovniceşti precum voieşte. în locul căldurii celei duhovniceşti aduce a sa
înfierbântare şi în loc de veselie, aduce bucurie fără de treabă şi dulceaţă spurcată.
Şi, ca şi cum s-ar lucra darul, a sa înşelăciune încearcă a o socoti.
79
Rugăciunea cea curată este căldura inimii care porneşte cu săltare inima la
rugăciune! Pe care Sfântul Isaac Sirul o numeşte rugăciunea inimelnică. Deci bună
este fierbinţeala inimii şi rugăciunea ceea ce cu săltare se face din inimă, dar împreună
cu acestea cere trebuinţa ca şi mintea să fie lucrătoare căci de aceea se şi numeşte
lucrare a minţii; să se păzească încă şi respiraţia. Că dacă inima, din mângâierea aceea
care vine întru dânsa, se va porni cu săltare la rugăciune, iar mintea va fi vorbitoare
cu gândurile sau cu cugetele, atunci, precum s-a zis mai sus, prea cu lesnire se face
furare celui bun de cele rele pentru că vrăjmaşul nu încetează a se sârgui ca în locul
darului cei mai începători să-i primească înşelăciunea. Drept aceia, să cuvine ca
împreună cu rugăciunea, care vine din mângâierea aceia din inimă, ţinându-se respiraţia,
să fie şi mintea lucrătoare.
întrebare:
Cum şi în ce chip să fie mintea lucrătoare?
Răspuns:
Aşa precum zic Sfinţii Părinţi, adică mintea să se păzească deasupra inimii,
privind în inimă, nimic gândind sau cugetând, ci numai pe singure cuvintele
rugăciunii lucrându-le şi zicându-le, adică: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă”, astfel încât să se acopere mintea întru adâncul inimii, iar nu
în partea poftitoare. Că singură lucrarea cea neînşelată a celor ce au început de
curând la rugăciune este: în inimă a începe cu mintea şi în inimă cu mintea a o săvârşi.
Deci mult meşteşugăreţul, zavistnicul şi vicleanul diavol, se sileşte în tot chipul să-i
înşele pe cei ce au început să se roage mai ales prin acestea două viclenii: prin năluciri
să-i răpească şi prin partea poftirii să-i facă să curvească cu el. Pe cei mijlocii şi pe
cei desăvârşiţi, prin neascultare să-i arunce în prăpastia părerii şi a mândriei. Drept
aceia, pentru ca să nu te înşeli, ţine foarte tare ascultarea şi smerenia. Şi nu numai că nu
te vei înşela, ci încă şi pe toate măiestriile şi mrejele vrăjmaşului le vei sfărâma.
Deci când vei simţi dureri sau mişcare sau fierbinţeală de-a dreapta sau în piept sau
sub piept, sub inimă, la cap, în frunte, între ochi, la urechi, la mână, la spată sau la
picior, nici la una dintre acestea să nu gândeşti. Ci numai la singure cuvintele
rugăciunii să privească mintea ta, deasupra inimii unde ţi-am arătat, după cum zice
Sfântul Diadoh: „cu cât se lucrează poruncile, (pe atât) şi darul se înmulţeşte”.
întrebare:
Şi prin ce se lucrează poruncile şi darul se înmulţeşte?
Răspuns:
Numai şi numai prin credinţa cea adevărată, neîndoită, după cuvântul Domnului, Care
a zis lui Petru: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” De ce nu i-a zis:
„necredinciosule”, ci i-a zis: „puţin credinciosule?” Deoarece mulţi se văd a fi
credincioşi, dar însă puţini, şi prea puţini, sunt credincioşi. Deci când şi în ce vreme
zisa aceia a Domnului a fost pentru îndoirea şi pentru necredinţa lui Petru? Fiind în
corabie şi văzând pe Domnul venind pe mare ca pe uscat, i se părea că este o nălucă şi
a strigat, zicând: „Doamne, de eşti Tu, porunceşte să vin la Tine”. Iar Domnul a zis
către dânsul: „Eu sunt, vino la Mine”. Şi sărind Petru din corabie, mergea pe mare ca
80
pe uscat. Dar văzând vânt tare şi valurile mării ridicându-se şi înălţându-se, şi
aflându-se întru împuţinarea credinţei, se afunda pentru îndoirea şi împuţinarea credinţei
lui. Şi a strigat către Domnul, zicând: „Doamne, nu mă lăsa că pier”. Atunci Domnul,
apucându-1 de mână, i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Aşa şi
acum: cei ce au început a călători în călătoria cea duhovnicească, adică la rugăciunea lui
Iisus, pentru împuţinarea credinţei lor se îndoiesc şi nu călătoresc pe cale pentru că
toată mintea şi grija lor o au pironită spre agoniselile cele vremelnice şi putrede
şi se biruiesc de slava lumii celei deşarte, iar pentru lucrarea poruncilor nici o purtare
de grijă nu au. Şi acestea li se întâmplă lor numai pentru împuţinarea credinţei, adică
se biruiesc de slava cea deşartă şi se îngrijesc de agoniselile cele vremelnice. Iar mai
vârtos şi cei ce s-au învrednicit mângâierii celei duhovniceşti, de se vor afla întru
împuţinarea credinţei unii ca aceştia lesnicioşi sunt a se învoi cu gândurile şi cu
cugetele necuvioase care spurcă şi întunecă mintea. Unii ca aceştia, chiar de s-ar fi
învrednicit mângâierii celei duhovniceşti şi li se pare a călători pe cale, rătăcesc însă
întru neumblat drum şi nu în cale. Pentru că mare păcat este a se învoi cineva cu
cugetele şi cu gândurile cele necuvioase. Şi precum pruncul cel mic, nehrănindu-se de
doică, nu poate să fie viu, ci moare, tot aşa nu este cu putinţă a fi cineva rob al
păcatului şi a călători cu Dumnezeu. Şi cât urăşte Dumnezeu păcatul! Pentru păcatul
unui singur om au căzut în moarte, într-o clipită, douăzeci şi cinci de mii din fii lui
Israel, poporul cel întâi născut al lui Dumnezeu. Oare nu era hărăzit de la Dumnezeu
norodului acesta, adică fiilor lui Israel, ca să meargă în pământul făgăduinţei? Dar
pentru necredinţa inimii şi necurăţia lor, patruzeci de ani au umblat rătăcindu-se prin
pustie pe căi neumblate. Şi nu numai că nu s-au învrednicit a ajunge în pământul
făgăduinţei, ci încă nici al vedea nu s-au învrednicit. Numai Moise l-a văzut atunci,
aproape de adormire, adică când era să se ducă din viaţă. Atunci a zis Domnul lui
Moise: „încredinţează pe norodul acesta lui Iisus al lui Navi căci tu vei adormi”. Şi
iarăşi a zis Dumnezeu lui Moise: „Iată Pământul Făgăduinţei. Vezi-1 pe el, dar nici tu
nu vei merge într-însul pentru că nu M-ai cinstit înaintea fiilor lui Israel şi n-ai lovit
piatra pentru curgerea apei cu toiagul tău după porunca care ţi-am poruncit Eu, ci ai
lovit-o cu trufie şi cu mânie”. Vedeţi iubiţilor câtă depărtare de Dumnezeu se face
pentru nelucrarea poruncilor! Moise, căruia îi strălucea faţa mai mult decât soarele,
încât fii lui Israel nu putea să caute la ea pentru strălucirea darului Preasfântului Duh
care locuia într-însul, pentru o poruncă mică la prima vedere, nu s-a învrednicit a
merge în pământul Făgăduinţei. Deci depărtarea de Dumnezeu nu s-a zis pentru Moise
căci Moise era plin de credinţă şi de strălucirea darului Celui Preaînalt! ci s-a zis
pentru învârtoşarea şi necredinţa cea plină de necurăţie a norodului care, după ce a
intrat în pustie, cârtea şi răpşea asupra lui Moise. De aceea, nu numai că nu s-a
învrednicit a ajunge în pământul Făgăduinţei [poporul, adică- n.n.], ci nici chiar a-1
vedea nu 1-a văzut, ci numai a umblat rătăcindu-să întru neumblată cale şi nu în cale,
după cuvântul Domnului, Care a zis: ,,Că m-am jurat întru mânia mea, nu vor intra în
odihna mea”. Asemenea sunt şi cei ce îndrăznesc a începe rugăciunea lui Iisus dar vor
avea puţină credinţă. Adică, de vor fi puţin credincioşi, puţină purtare de grijă vor
avea pentru lucrarea acestei sfinte rugăciuni şi multă silinţă şi sârguinţă vor arăta spre
lucrurile şi agoniselile cele pământeşti şi vremelnice. Unora ca acestora li se pare că
merg pe calea cea bună, dar ei rătăcesc pe drumuri neumblate şi nu pe cale. Că
singură gura Domnului grăieşte, zicând: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca şi ce veţi bea
81
sau cu ce vă veţi îmbrăca. Vedeţi păsările cerului că nici seamănă, nici seceră şi nici
în jitniţă nu adună şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele. Şi căutaţi mai întâi
împărăţia cerului şi toate se vor adăuga vouă”. Şi chiar şi cei care s-au sfinţit lui
Dumnezeu, dacă se vor pleca puţin câte puţin spre gândurile sau spre cugetele cele
pătimaşe şi se vor învoi cu ele, care spurcă şi întunecă mintea, de la acestea [adică de
la feţele sfinţite- n.n.] să depărtează Dumnezeu şi rămân de batjocura vrăjmaşilor,
adică a viclenilor draci. Căci Samson cel tare cel deosebit între oameni, adică mai ales
decât toţi oamenii şi sfinţit lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, cel învrednicit a
avea multă putere şi întru mari minuni şi mai înainte de naştere prin îngeri vestit ca şi
Ioan, fiul Zahariei au nu pentru că şi-a pângărit sfintele sale mădulare spre plecarea
păcătuirii s-a îndepărtat Dumnezeu de la dânsul şi l-a lăsat pe el vrăjmaşilor lui?
Vedeţi iubiţilor, câtă stricăciune, sufletească şi trupească, se face din cauza
împuţinării credinţei? Dintru aceasta se face lenevirea spre lucrarea poruncilor, din
aceasta plecare spre a păcătui. Din aceasta a fi iubitor de agoniselile cele pământeşti şi
de slava lumii celei deşarte. Deci iubitorilor de cele duhovniceşti: să nu fim
iubitori de agoniselile cele vremelnice, care sunt stricătoare de suflet şi pierzătoare, ci
să fim sârguitori şi iubitori la lucrul lui Dumnezeu, slujindu-I Lui şi cinstindu-L pe El
prin lucrarea sfintelor Lui porunci. Şi să ne aprindem cu dorul cel către Dânsul din zi în
zi, cu credinţă şi cu smerenie, căci aceasta este calea cea adevărată şi neînşelată.
Fierbinţeala la rugăciune este fie de la draci, fie din fire. Cea din fire este atunci când
cineva are vreo rudenie îndepărtată şi jeleşte dorind să o vadă pe ea, şi nu are nici o
înlesnire spre aceasta. Se face şi când are cineva dragoste pătimaşă spre oareşicare
faţă, care este pricinuitoare de pierzare de suflet, şi doreşte să se întâlnească ea dar nu
are nici o înlesnire spre aceasta. Această fierbinţeală se naşte şi la cei ce îşi împlinesc
dorirea lor cu agonisirea aurului şi argintului, care agonisire, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel, este rădăcina a toată răutatea. Lucru care este jalnic şi vrednic de
nemângâiată plângere căci această patimă i-a aruncat pe cei mai mulţi în prăpastia
pierzării! Şi încă şi acum unii dintre cei ce sunt biruiţi de acea patimă aicea de faţă
sunt şi aud ei prea bine aceste cuvinte înfricoşătoare! Dar ce fac? Cugetă cu inima lor
zicând: „Cine ştie, poate nu va fi aşa precum spun aceste cuvinte înfricoşătoare! Poate
lucrurile se vor întâmpla întru alt chip”. Şi astfel, nu numai că nu se pocăiesc, ci încă
şi pe cei ce au ei lesnire asupra lor îi asupresc şi îi necăjesc, făcând iconomie spre a-şi
păstra aurul şi argintul lor, ca nu cumva să cheltuiască dintr-însul. Şi acestea li se
întâmplă lor a nu crede cu inima şi a nu înţelege cu mintea numai şi numai din
împuţinarea credinţei lor. Căci şi Iuda cel rău credincios a auzit înfricoşatele
cuvinte a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Carele îi zice că mai bine ar fi
fost a nu se fi născut omul acela care va să dea la vânzare pe Fiul Omului pentru
agonisirea argintului. Acestea, rău credinciosul Iuda, toate le auzea bine dar nu
înţelegea şi nici nu credea cu inima, fiindu-i mintea întunecată cu turbarea iubirii de
argint. Şi n-a înţeles până când şi-a agonisit lui şi spânzurare şi pogorâre în prăpastia
iadului! Aşa şi în vremea de acum: cei întunecaţi la minte cu turbarea iubirii de
agoniseală, aud şi ei prea bine aceste înfricoşate cuvinte dar întunecarea minţii nu-i
lasă să înţeleagă sau să se pocăiască. Ci încă se sârguiesc ca şi pe cei mai mici să-i
asuprească şi să-i necăjească. Unii ca aceştia îşi agonisesc lor însuşi pogorâre în
prăpastia pierzării, iar cei ce înţeleg şi cred cu inima şi să pocăiesc cu adevărată
pocăinţă, vor fi îmbrăţişaţi şi primiţi de Dumnezeu, la fel ca şi vameşul şi curva şi fiul
82
cel curvar pe care l-a îmbrăţişat, în ceata drepţilor rânduiţi. Că ştie Domnul a face
pe curva, care s-a pocăit cu adevărată pocăinţă, mai curată şi decât pe fecioară. Dar nu
cu prelungire să-i fie pocăinţa, zicând: că ne vom pocăi mâine sau poimâine, căci
mulţi sunt în iad dintre acei ce zic că se vor pocăi mâine sau poimâine. Noi nu ştim
ziua sau ceasul ducerii noastre din viaţă.
Dulceaţa în rugăciune să face şi de la doctorii cei amari, adică de la vicleni draci. Cea
de la draci pricinuieşte tulburare, iar cea adevărată, din rugăciune, aduce pace şi
smerenie. Iar fierbinţeala cea din rugăciune, suspină cu zdrobire dintru adâncul
inimii şi ca din şipote izvorăsc lacrimi din ochi, lacrimi pentru dragostea şi dorul cel
către Dumnezeu. Atunci şi mintea, cu mare strigare, strigă: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi pe toţi oamenii îi vede înaintea lui ca
pe îngerii lui Dumnezeu, iară pe sine se vede praf şi cenuşă şi îi vine a să tăvăli pe supt
picioarele tuturor oamenilor pentru dragostea Domnului. Şi încă şi de multe ori îi vine şi
a se ascunde de vederea oamenilor. Cei ce au ajuns la măsurile acestea, aceia s-au
învrednicit de mila lui Dumnezeu, adică de rugăciunea cea adevărată şi neînşelată care
de-a pururea se lucrează cu mintea în inimă. Şi ori şezând sau dormind, ea să lucrează. Şi
chiar şi la deşteptarea din somn o află pe ea, foarte cu mare liniştire lucrându-se. Şi nici
un cugeţel nu se atinge atunci de minte, ci numai singure cuvintele rugăciunii se
lucrează, cu dulceaţă, în inimă. Acestei sfinte lucrări a minţii îi ajută, precum s-a zis
mai sus , după lucrarea poruncilor şi a tuturor faptelor celor bune, străinătatea.
întrebare: Şi ce este străinătatea?
Răspuns:
Străinătatea este ca oriunde se va afla lucrătorul ori la linişte sau între fraţi sau în
altă parte, să se aibă pe sine ca un străin nemernic şi ca mai micul tuturor. Zice
Sfântul Calist, Patriarhul: mai întâi decât toate înţelegerile, râvnitorul la cele
duhovniceşti trebuie să ştie, încă de la început, că atenţia minţii nu trebuie să-i fie la
jumătatea inimii mai ales în ceasul rugăciunii şi nici în josul inimii, ci deasupra ei să
păzească mintea.
Deci aceste dumnezeieşti scurte cuvinte care sunt adunate din Sfintele Scripturi s-au
scris prea prost, adică cu prostime. Dar ele sunt uşor de înţeles chiar şi de pruncii cei
mici. Pentru că multe sunt noianurile învăţăturilor dumnezeiştilor Părinţi prin
Sfintele Scripturi, dar cu anevoie de înţeles pruncilor, adică noilor începători. Pentru că
noii începători sunt ca şi pruncii cei mici care primesc, în micile şi slabele lor mânuţe,
în loc de peşte, şarpe, şi în loc de pâine, cărbune de foc, neştiind ce fac. Aşa sunt noii
începători. Iar mai vârtos sunt aşa cei care nu iau aminte la Sfintele Scripturi şi nici
sfătuire duhovnicească nu au. Unii ca aceştia, în loc de cele bune, primesc cele rele şi în
loc de dar, înşelăciune. Şi încă se şi bucură, neştiind ce fac, socotind că primesc daruri.
Pentru aceasta, în această sfântă lucrare a minţii trebuie multă sfătuire
duhovnicească şi citirea Sfintelor Scripturi cu înţelepciune şi cu multă luare aminte, iar
nu atenţie spre agoniselile şi lucrurile cele vremelnice, ca să nu ne înşelăm. Pentru că
vrăjmaşul nu încetează a se sârgui să înşele nu numai pe cei noi începători sau pe cei
mijlocii, ci încă şi pe cei desăvârşiţi. Stăpânitorul lumii acesteia, cu mare sârguinţă caută
ca nu numai pe unul sau pe doi să-i piardă, ci, răcnind ca un leu, se sârguieşte ca pe
toată lumea să o înghită. Deci, precum s-a zis mai sus, smerenia şi mărturisirea
83
dreaptă sfărâmă toate înşelăciunile şi mrejele vrăjmaşului. Dar mai vârtos smerenia,
după cuvântul Sfinţilor îngeri care l-au zis către Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului
Vasile cel Nou, atunci când a fost răpit în vedenie până la Sfânta Cetate a Ierusalimului
cel de sus. Că după multe soboare de drepţi ce au venit şi s-au rânduit în Sfânta Cetate,
au mai venit şi un sobor mare de mireni şi s-a rânduit şi acesta în Sfânta Cetate. După
aceştia, mai veni la judecată şi un soboraş mic de călugări şi se rândui în muncile
cele veşnice. Iar Sfântului Grigorie, fiindu-i cam ruşine pentru că cinul călugăresc se
numeşte neam sfânt! a zis către Sfinţii îngeri care îl duceau că erau doi, unul îl ţinea
de o suptsuoară şi celălalt de cealaltă: „Ce poate fi lucrul acesta, domnii mei? Că
soborul cel mare de mireni se rândui în Sfânta Cetate, iar soboraşul acesta mic de
călugări se rândui în muncile cele veşnice”. Atunci Sfinţii îngeri au răspuns, zicând:
„Fiule, la vremea de apoi, tot neamul călugăresc şi duhovnicesc se va porni spre
pierzare!” Şi iarăşi îndrăznind Sfântul Grigorie, a întrebat pe Sfinţii îngeri, zicând: „Dacă
aşa este domnii mei, apoi cine să va mântui?” Răspuns-au lui Sfinţii îngeri: „Acela ce va
iubi sărăcia de bună voie şi prigoana şi smerenia. Acela se va mântui”.
Deci, iubitorilor de Hristos, să ne sârguim şi noi a iubi smerenia, sărăcia de bună voie şi
prigoana. Că şi Domnul nostru Iisus Hristos, când pe pământ s-a pogorât şi cu
oamenii împreună a petrecut pentru dragostea noastră, multă smerenie a arătat şi sărăcie
de bună voie a primit. Şi de cei cu arme şi cu furci fiind gonit, nu s-a tăinuit, ci bătăi şi
scuipări a primit şi cu moarte de ocară pe cruce a fost răstignit şi omorât. Şi prin
vărsarea sfântului şi scumpului Sângelui Său şi prin slăvită învierea Lui cea de-a treia
zi, a dăruit învierea la toată lumea şi bucurie. Deci, dacă Domnul Izbăvitorul şi
Mântuitorul nostru, toate acestea de bună voia Sa a primit a le pătimi şi din blestemul
strămoşului Adam, cel venit prin călcarea poruncii, bine a voit a ne mântui, apoi cu cât
mai vârtos, nouă păcătoşilor, ni se cuvine a ne smeri şi toate durerile şi scârbele aici,
în veacul acesta, a le primi şi a le pătimi pentru dragostea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Celui preadulce şi iubitor de oameni, izbăvindu-ne de pierzarea aceia pe
care au zis-o Sfinţii îngeri şi de muncile cele veşnice, şi împărăţiei Cerului
învrednicindu-ne, ştiind că toate acestea de aici sunt schimbăcioase şi nestatornice şi
viaţa noastră puţină este, iar zilele noastre degrab trec ca umbra norului înaintea
soarelui şi ca floarea câmpului. Deci acestea văzându-le noi cum că sunt adevărate, să
rugăm cu multă zdrobire, din adâncul inimii, pe milostivul Dumnezeu, să ne dea
umilinţă şi vreme de pocăinţă. Că acum este vremea pocăinţei şi a lucra poruncile.
Acum este vremea a ne smeri. Acum este vremea plângerii. Deci să plângem dar; să
plângem acum ca să nu plângem atunci, adică acolo unde nu foloseşte plângerea sau
lacrimile. Că singură gura Domnului grăieşte, zicând: „Fericiţi sunteţi care plângeţi
acum, căci veţi râde”. Şi nu numai cu Sfânta şi dumnezeiasca sa gură ne-a învăţat, ci şi
cu însuşi lucrul ne-a arătat. Că treizeci şi trei de ani pe pământ a petrecut şi cu oamenii
a vieţuit şi nimenea din oameni nu l-a văzut niciodată râzând, dar plângând de multe
ori. Şi pentru ce plângea Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce singur este fără de păcat şi
pentru noi, fără de păcat, s-a făcut om? Plângea Iubitorul de oameni, şi oare pentru ce
plângea, fără de păcat fiind, fără numai şi numai pentru noi păcătoşii, arătându-ne cu
lucrul că se cuvine a ne smeri şi a plânge pentru păcatele noastre şi a dori lumea cea de
acolo, căci aicea în pământ străin ne aflăm? Deci să ne silim cu sârguinţă, şi să ieşim
din pământul cel străin, şi să mergem în patria noastră cu cucernicie, cu smerenie şi cu
cinstirea de Dumnezeu. Adică să cinstim pe Dumnezeu prin lucrarea Sfintelor Lui
84
porunci ca să fim şi noi următori dumnezeieştilor Părinţi celor de demult care,
prin lucrarea Sfintelor Lui porunci ziua şi noaptea, cu smerenie şi cu multă dragoste, au
slujit Domnului şi au călătorit pe calea cea strâmtă. Că singură gura Domnului a zis:
„strâmtă este calea care duce la împărăţia Cerului şi largă este calea care duce în
pierzare”. Da! Până ce duce în pierzare largă este dar după ce ai intrat acolo, vai şi
iarăşi vai! Cine va putea să spună strâmtoarea şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor! Şi
viermele cel neadormit şi putoarea cea nesuferită care iese de acolo! Deci tot
credinciosul şi creştinul cel pravoslavnic, auzind de aceste înfricoşate munci, nu este cu
putinţă a nu se umili şi a nu plânge cu multă zdrobire din adâncul inimii. Asemenea
este şi cu calea cea strâmtă. Până ce duce la împărăţie este strâmtă, dar după ce s-a
învrednicit cineva a intra în ea cine va putea spune desfătarea şi mângâierea care este
acolo şi bucuria cea neasemănată şi nedumerită de mintea omenească a celor ce s-au
învrednicit a vedea frumuseţea îngerilor celor străluciţi şi luminaţi? Şi mirosul florilor
raiului celor cu dumnezeiască mireasmă? Şi cu rugăciunile acelora, adică a Sfinţilor
îngeri şi ale tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu, să fim şi noi păcătoşii umbriţi şi acoperiţi
de mrejele şi de cursele vrăjmaşului. Iar cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Prea Sfintei Stăpânei noastre Fecioarei Maria, să ne învrednicim milei Domnului,
Fiului Sfinţiei Sale şi Cuvântul Tatălui, Căruia se cuvine mărirea, cinstea şi
închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte şi cu Preasfântul şi
bunul şi de viaţă făcătorul Duhul Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Să mai facem puţină descoperire şi pentru norodul care nu s-a învrednicit a merge în
pământul Făgăduinţei [poporul iudeu- n.n.], ci numai a umblat rătăcindu-se întru
neumblată şi nu în cale. Şi calea cetăţii de locuit n-au aflat; flămânzind şi însetând,
sufletul lor într-înşii se sfârşea. în pământul Făgăduinţei acel norod; pe care
Dumnezeu cu minuni prin toiagul lui Moise l-a trecut Marea Roşie şi l-a dus în pustie
izbăvindu-1 pe el din robia lui Faraon, nu s-a învrednicit a merge. Şi nu numai că nu
s-a învrednicit a merge în pământul Făgăduinţei, ci încă nici al vedea pe el nu s-a
învrednicit, ci au rămas oasele lor în pustie, după cuvântul Domnului carele a zis că:
,,M-am jurat întru mânia Mea, nu vor intra întru odihna Mea pentru necredinţa şi
învârtoşarea inimii lor”. Şi numai doi din tot norodul acela s-au învrednicit merge
în pământul Făgăduinţei, adică Isus a lui Navi şi Halev. Aceştia au băgat adunarea în
pământul pe care Dumnezeu l-a dat lor, adică pe norodul ce se pornise după ce a intrat
în pustie, că erau patruzeci de mii cu numărul. Şi a grăit Domnul către Moise, zicând:
„Ia toiagul tău şi adună adunarea. Tu şi Aaron, fratele tău, grăiţi către piatră înaintea lor
şi va da piatra apele sale şi veţi scoate apă din piatră şi veţi adăpa adunarea şi
dobitoacele lor”. Şi a luat Moise toiagul de dinaintea Domnului, după cum i-a
poruncit lui Domnul, şi a adunat Moisi şi Aaron, fratele său, adunarea înaintea pietrei,
şi au zis către ei: „Ascultaţi-mă cei neascultători, a doua oară din piatră voi scoate
vouă apă”. Şi rugându-să Moisi, mâna sa a lovit piatra cu toiagul său de două ori şi a
ieşit apă multă şi a băut adunarea şi dobitoacele lor. Şi a zis Domnul către Moisi şi către
Aaron, fratele său: „Pentru că nu aţi crezut şi pentru necredinţa voastră nu M-aţi cinstit,
adică nu aţi vrut să Mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israil, pentru aceasta nu veţi băga voi
adunarea în pământul pe care l-am dat Eu lor”. Şi a fost prin voia lui Dumnezeu
povăţuit şi dus norodul acesta de Isus a lui Navi şi de Halev în pământul Făgăduinţei. Şi
după ce le-a dat Dumnezeu în stăpânire cetatea, a poruncit lui Isus a lui Navi ca pe toţi
85
cei ce locuiau în cetate să-i taie cu sabia. Şi aşa s-a împlinit porunca Domnului, că
i-au tăiat de la mic până la mare, iar pe împăratul cetăţii, adică pe stăpânitorul
pământului aceluia, a poruncit Dumnezeu să-1 spânzure pe lemn, poruncă care s-a
împlinit şi cu lucrul. Şi l-au spânzurat pe un lemn strâmb, iar pe Isus al lui Navi, pentru
credinţa şi curăţenia inimii lui, l-a proslăvit Dumnezeu a fi stăpânitor al cetăţii şi
pământului aceluia.
Deci acestea nu s-au scris pentru altceva, ci numai şi numai pentru aceasta s-au scris ca
să înţelegem şi să vedem luminos cât iubeşte şi întăreşte şi de câte-i învredniceşte
Dumnezeu pe cei ce iubesc poruncile Lui şi le lucrează pe ele. Şi iarăşi, cât urăşte şi
pedepseşte Dumnezeu pe cei necredincioşi şi nesupuşi poruncilor Lui. Căci pentru
nelucrarea poruncilor pedepseşte, şi pogorâre în iad se face precum şi cu acest
necredincios împărat al cetăţii din pământul Făgăduinţei pe care Dumnezeu prin
Isus a lui Navi l-a pedepsit şi pogorâre la iad i s-a făcut lui. Aşa şi în vremea de acum:
cei necredincioşi şi nesupuşi poruncilor lui Dumnezeu, chiar dacă toate li se fac lor
deplin şi după voia lor mănâncă şi beau, dar pedeapsa lui Dumnezeu şi pogorârea în iad
îi aşteaptă pe ei. Precum de demult în ziua ispitirii, ispititorii de Dumnezeu mâncau şi
beau şi încă şi mâncarea fiind în gura lor, mânia lui Dumnezeu s-a suit peste dânşii şi a
ucis pe cei mai mulţi ai lor. Iar pe cei ce iubesc poruncile lui Dumnezeu şi le lucrează
pe ele, îi aşteaptă suirea la Ierusalimul cel de sus şi mângâierea cea necuprinsă de
mintea omenească.
Fericit este călugărul care a murit lumii acesteia căci viu este lumii celei de dincolo. Iar
călugărul care n-a murit lumii acesteia, mort este lumii celei de dincolo şi viu
muncilor celor veşnice unde nu este răsuflare sau alinare de iuţimea durerilor celor de
acolo. Călugăr este cel ce de toate s-a despărţit şi cu toate s-a împreunat, adică s-a
despărţit de cele vremelnice şi s-a împreunat cu cele veşnice. Fericiţi sunt tinerii
călugări care din pruncie s-au afierosit pe sine a fi ostaşii lui Hristos. Fericiţi sunt
cei ce au păzit întreagă fecioria căci aceia sunt pârgă bine primită Mielului lui
Dumnezeu şi ei sunt mai aproape decât toţi de scaunul dumnezeirii. Fericiţi sunt şi cei
bătrâni, şi încă şi cei ce au avut însoţire şi au lăsat pe soţiile lor şi pe fii lor şi au urmat
Sfintei Evanghelii, căci şi aceia feciorelnici vor fi şi lăcaşuri ale Preasfântului Duh
numai de vor împlini cu lucrul ceia ce au făgăduit la primirea îngerescului chip prin
care darul Celui Preaînalt să ne umbrească şi să ne păzească de toată răutatea ce se
numeşte răutate veche! Fericit este călugărul care s-a asemănat turturelei aceleia ce şia
pierdut soţia sa. Căci după pierderea soţiei sale, de multă jale şi mâhnire este
cuprinsă! Nu mai bea apă limpede, ci mai întâi o turbură pe ea şi apoi o bea, nici pe
ramură verde nu mai stă, ci sade pe crenguţă uscată, tânguindu-se şi jelind pe dorita ei
soţie. Şi nu se poate a se mângâia de nimic, ci numai umblă, rătăcind prin munţi şi
prin văi, căutându-şi pe dorita ei soţie. Călugărul cu adevărat călugăr, este
asemenea acestei tânguitoare şi jalnice turturele. Pentru că el, după ce a lăsat slava
lumii celei deşarte şi s-a îmbrăcat cu cinstitul şi cerescul chip, de-a pururi este
arzându-şi inima lui cu multă jale şi dorind pe Cel despre care Filip striga cu mare
glas, zicând: „Veniţi de vedeţi, aflat-am pe cel dorit adică pe Hristos Cel preafrumos,
Mieluşelul lui Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre”. Iar de cele vremelnice ale
veacului acestuia nu se bucură şi nici nu se mângâie, ştiind că toate sunt schimbătoare
şi nestatornice, ci mai vârtos plânge şi se mâhneşte pentru păcatele sale. Căci omul,
măcar numai o zi de va fi în viaţă, nu este cu putinţă să fie fără de păcat. Şi nici un
86
păcătos nu poate a merge către Cel dorit şi Milostiv de nu-şi va spăla păcatele cu
lacrimile sale, cu pocăinţa şi cu mărturisirea cea adevărată. Căci din cauza milostivirii
lui Dumnezeu fugea Iona proorocul de la faţa Lui şi nu vroia să propovăduiască
pierzarea cetăţii, după porunca pe care a primit-o, ci zicea: „Doamne, ştiu că eşti
milostiv şi că, văzând plângerea şi lacrimile lor, Te vei milostivii spre dânşii şi nu vei
pierde cetatea, iertându-le lor păcatele, iar propovăduirea mea va rămânea
mincinoasă”. Căci plângerea şi lacrimile nu numai de pierzare izbăvesc pe cei ce plâng,
ci încă şi lăcaşuri ale Preasfântului Duh îi fac pe ei, precum şi pe sfinţii cei mari i-au
făcut, care, cu curgerile lacrimilor, nerodirea pustiului au lucrat şi cu suspinurile cele
dintru adânc spre însutite osteneli o făceau roditoare, luminând toată lumea cu
strălucirea minunilor.
A Sfântului Nil Sinaitul, cap. 3
,,Chiar dacă ţi se pare a fi cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei pentru că este
foarte înşelător şi prea pizmaş, voind a fi mai iute decât mişcarea şi trezvia minţii tale
şi de la Dumnezeu a o smulge pe ea [adică pe minte- n.n.] când stă lângă Dânsul cu
bună cucernicie. Dacă porţi grijă de rugăciunea cea curată, pregăteşte-te a-i întâmpina
pe draci şi aşteaptă venirea lor, răbdând cu vitejie bătăile de la dânşii. Căci că fiarele
cele sălbatice vor năvăli asupra ta şi tot trupul tău îl vor răni. Cei puţin credincioşi se
înfricoşează auzind de năvălirea şi de rănile dracilor şi se îndoiesc a se îndeletnici cu
rugăciunea cea tainică. Iar cei binecredincioşi, nu numai că nu se îndoiesc şi de
vicleniile şi rănirile viclenilor draci nu se înfricoşează, ci încă şi cu mare bucurie să
înarmează asupra lor, îndeletnicindu-se cu rugăciunea cea curată şi gonind toate taberele
viclenilor draci cu mare goană, le alungă cu puterea lui Hristos, a Domnului şi
Mântuitorului nostru Cel mult milostiv. Călugărul, prin rugăciunea cea curată, simte
căldura inimii. Şi dacă va fi căldura inimii cea adevărată şi neînşelată, semnul
neînşelăciunii este dat de locul unde este căldura, adică în adâncul inimii. Iar de va fi
căldura adusă în inimă de la viclenii draci, atunci mintea nu este lucrătoare, adică nu
se adună în inimă, ci se poartă ca o oarbă pretutindeni prin toate nimicurile. Aşadar,
să înţeleagă fiecare că acesta este semnul înşelăciunii: când mintea este nelucrătoare.
Deci acestea nu s-au scris spre împuţinarea celor ce lucrează rugăciunea cea din
inimă, ci s-au scris pentru iscusinţa şi folosul lor, ca adică să se silească să-şi facă şi
mintea lucrătoare, adunându-o pe ea acolo unde este căldura, adică în adâncul inimii.
Dreptul care are şi înţelepciune este asemenea lui Dumnezeu şi semnul înţelepciunii
acesta este că înţeleptul este sfetnic bun tuturor. Înţeleptul niciodată nu grăieşte cu
asprime şi nici nu se iuţeşte. Toate cuvintele lui sunt line şi cu bună primire, veselind
inimile tuturor celor ce le aud pe ele. Înţeleptul, chiar de va fi şi în treaptă, nu se
trufeşte şi nici nu se mândreşte, ci mai mult se smereşte, urmând Mielului lui
Dumnezeu, adică Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, silindu-se a împlini
poruncile Lui. Dreptul cel înţelept, chiar de se va afla şi în treapta judecătoriei, adică
de va fi judecător, cele ce i se spun lui de la pârâşi nu le crede pe ele imediat şi nici nu
rânduieşte grabnic la pedepse pe cei pârâţi, ci mai întâi, cu mare înţelepciune şi cu
bună luare aminte, cercetează, pentru ca luminos, adică cu bună adeverinţă, să afle
pricina. Şi după ce a aflat-o pe ea, atunci, prin dreaptă judecată, pune la cale
cuviincioasa sa rânduială, păzind cuvintele Domnului Care a zis: „Cu ce judecată veţi
87
judeca, cu aceia veţi fi şi voi judecaţi. Şi cu ce măsură veţi măsura, cu aceea şi vouă
se va măsura”. De asemenea, păzeşte şi cuvintele Apostolului, care zice: „De va
cădea cineva în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu
duhul blândeţii, păzindu-vă pe sine să nu cădeţi şi voi în ispită”. Şi aşa, înţeleptul ce
se afla întru stăpâniri, toate lucrările sale cu bună socotinţă şi cu mare înţelepciune le
face, silindu-se şi sârguindu-se a fi plăcute Stăpânului a toată zidirea, adică Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dreptul de auzul cel rău nu se va teme şi orice i se va
grăi lui împotrivă, el nu să tulbură, nici se scârbeşte, ci zice: „De s-ar rândui asupra
mea tabără nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar scula asupra mea război întru aceasta
eu nădăjduiesc. Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa
Domnului în toate zilele vieţii mele”.
A Sfântului Petru Damaschin
„Ce se cuvine a face cel ce este biruit de orice fel de patimă? Se cuvine a se împotrivi
ei cu mare sârguinţă, dacă vrea să scape de muncile cele veşnice şi de iuţimea focului
nestins şi a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Să zicem, de pildă, pentru patima
curviei. Dacă cineva se bântuieşte de patimă spre o oarecare faţă, i se cuvine unuia ca
acesta a se îndepărta cu totul de acea faţă şi de vorbirea împreună cu ea şi de atingerea
hainelor şi încă şi de mirosire căci, în toate acestea de nu se va păzi, împlineşte toată
patima şi preacurvia şi locaş al dracilor se face; lucru jalnic şi vrednic de
nemângâiată plângere din cauza întunecării minţii unora ca acestora! Cum de nu-şi aduc
ei aminte de cugetarea aceia pe care au avut-o atunci când au ieşit din lumea cea
deşartă [se referă la monahi- n.n.] şi au călătorit la această duhovnicească călătorie
şi îngerească vieţuire? Cum de nu-şi aduc aminte de osârdia pe care o aveau când au
intrat prin poarta mănăstirii atunci, în vremea venirii lor? Cum de nu-şi aduc aminte de
făgăduinţa aceia pe care au făcut-o la primirea cinstitului şi îngerescului chip? Dintre
cei ce sunt biruiţi de acea patimă, unii şi acum sunt aici de faţă şi aud şi ei prea bine de
înfricoşatele munci! Iar de cei ce se pocăiesc, nu numai că toate cetele cereşti se bucură,
ci încă şi Domnul îi aşteaptă pe ei cu braţele deschise, primindu-i şi îmbrăţişându-i.
Iar pe cei ce cu nebăgare de seamă petrec şi nu se pocăiesc, îi aşteaptă pogorârea în
prăpăstiile iadului şi viermii cei neadormiţi. [Mai pe larg despre acestea a se vedea
Filocalia, vol.5-n.n.].
A Sfântului Ioan Gură de Aur
„Omul ce va greşi şi va păcătui înaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urmă se va căi şi
se va îngreţoşa de păcatele sale şi va părăsi acele pângărite păcate ale lui şi va conteni
de a mai păcătui înaintea lui Dumnezeu şi va începe a posti cu multă înfrânare şi îşi va
veşteji trupul său şi îşi va usca oasele sale cu foamea şi cu setea şi cu plângerea şi cu
vărsarea lacrimilor celor din toate zilele, cu nimic nu se va folosi de aceste multe
osteneli ale lui până când nu-şi va spune şi nu-şi va mărturisi toate păcatele
sale duhovnicescului său părinte, luând de la dânsul dezlegare şi iertare de păcate.
Pentru că lui [adică duhovnicului- n.n.] i s-a dat pe pământ dumnezeiasca putere de a
lega şi a dezlega şi a ierta păcatele oamenilor, precum şi Proorocul zice: ,,întâi, spuneţi
tu şi mărturiseşte toate păcatele tale şi atunci vei lua îndreptare şi iertare şi uşurare de
88
sarcina cea grea a păcatelor tale”. Iar cel ce se numeşte răutate veche, vrăjmaşul
nostru diavolul, ştiind aceasta, că prin spunerea şi mărturisirea păcatelor la
duhovnicescul părinte omul ia dezlegare şi iertare şi uşurare de toată sarcina cea grea
a păcatelor sale, foarte se sileşte şi se nevoieşte ca să smintească şi să oprească şi
nicidecum să nu lase pe om, nici măcar cu gândul, să se gândească la mărturisire.
Aşa au ieşit mulţi din această lume amăgitoare fără mărturisire şi dezlegare şi iertare
pentru cele ce au păcătuit întru petrecerea vieţii celei vremelnice, lucru care este
preaînfricoşat! Mult jalnică şi vrednică de nemângâiată plângere este această despărţire
şi ducere din lumea aceasta a acestora, necâştigându-şi ei câtuşi de puţină uşurare de
sarcina cea grea a păcatelor lor. Iar pe cei ce cu adevărată mărturisire se mărturisesc
şi cu multă osârdie se pocăiesc şi canonul cel ce li s-a dat de la duhovnicescul lor
părinte bine îl păzesc, pe aceia în vremea ducerii din lumea această amăgitoare,
adică la darea sufletului, îngerii îi întâmpină pe ei, făcându-le lor mângâiere şi
preaslăvită cinste, cu multă dragoste primindu-i pe ei ca şi pe nişte doriţi prieteni ai lor,
bucurându-se şi veselindu-se, şi cu multă dragoste călătoresc împreună cu dânşii la
Ierusalimul cel de sus. Cu ale căror rugăciuni, să ne învrednicim şi noi păcătoşii
acelei preaslăvite fericiri şi sfinte mângâieri. Amin
89
CUPRINS
Cuvânt către cititor
Nota ediţiei
Cuvânt înainte
Scurte relatări din viaţa arhiepiscopului Antonie
Din mărturiile altor fiii duhovniceşti
Din scrisorile arhiepiscopului Antonie
Fragmente (extrase) din scrisorile arhiepiscopului Antonie
Rugăciunea lui Iisus
Rugăciunea vorbită
Rugăciunea lucrătoare a minţii
Rugăciunea minţii din inimă lucrătoare
Rugăciunea minţii din inimă de sine mişcătoare
Rugăciunea minţii din inimă curată
Rugăciunea văzătoare
Scurte comentarii la Calea lucrării lăuntrice
Despre pravila de rugăciune
Despre înfrânare
Despre intenţie
Despre deprinderea orală
O scurtă îndrumare pentru acei ce învaţă rugăciunea lui Iisus
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Tipicul Ieroschimonahului Iosif
Schimonahul Simeon, Sfânta Mănăstire Neamţ
Cuvinte adunate din Sfânta Scriptură
A Sfântului Nil Sinaitul
A Sfântului Petru Damaschin
A Sfântului Ioan Gură de Aur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu