MAREA APOSTAZIE
Arhiepiscopul Averchie Jordanvilski (Averky Taushev)
"Sarea
ne pătrunde" –
semnul apropierii sfârşitului
(La un centenar de la
binecredinciosul
sfârşit al Episcopului Ignatie Brianceaninov)
sfârşit al Episcopului Ignatie Brianceaninov)
Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale
Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei; împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai
înduhovnicit pre noi toţi. Flaut
duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit,
roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, pe
Carele în inima ta L-ai purtat, să ne
dăruiască nouă mai înainte de sfârşit
pocăinţă.
Troparul Sfântului Ierarh Ignatie
La Sinodul Local
al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de
la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata
sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl. "Flaut duhovnicesc" a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa
sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din
copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani
începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în
mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de
inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă
a tânărului şi cunoştinţele sale
strălucite l-au interesat pe marele
cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul la toate
ştiinţele. Puţini însă erau cei care
bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer
militar. "Au trecut aproape doi ani de
preocupaţii lumeşti - îşi amintea el – în
sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut
foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am
început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care
ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă
umplea de sentimentul părăsirii, al
lipsei de viaţă!"
Era tânguirea
sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă
- Dumnezeu.
Cugetările la ştiinţele studiate de el
cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul
deznădejdii:
"Întrebam ştiinţele: "Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi
bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri
veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş
putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum
am văzut numai cunoştinţe, ca să zic
aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne
mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup... Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă
sunteţi în stare, ceva veşnic,
pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!"
– Ştiinţele tăceau.
În această
perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului
Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform
tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.
Aici el se
întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea
compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie "o treaptă nevăzută spre creştinism" - dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.
Dacă în "artistism", după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape
negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de "frumuseţurile" neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.
Literatura şi
ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere
a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.
După cum observa
Sfântul Ierarh Ignatie "talentul omenesc
în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a
dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui
el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc."
Pentru ca scriitorul să poată
deosebi "lumina" de ”întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma
să-i citească pe Sfinţii Părinţi. "Optsprezece veacuri în glasul lor -
scria el în eseul autobiografic "Plângerea mea" (1847) - mărturisesc
unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!"
Împreună cu colegul său Mihail
Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi
vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au
fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii
Nevski. "Dimitrie Brianceaninov - scrie biograful său - devenise în suflet
un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le
recitea cu pasiune."
După terminarea şcolii a început
lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu
marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la
palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul
de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se
ducă la mănăstire.
"Mai onorabil e să-ţi
salvezi sufletul, rămânând în lume" - a remarcat marele cneaz. " A
rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti - răspundea tânărul ofiţer – e totuna
cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi". A fost trimis totuşi să
slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate,
bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la
Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el,
Brianceaninov scria: "Părintele Leonid mi-a smuls inima... îl voi urma pe
stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul".
În cele din urmă sănătatea lui
s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a
întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai
trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.
Rămânând fără mijloace
financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat
spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga.
Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia
Optino.
În 1831 Brianceaninov a primit
schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în
cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.
La data de 4 iulie, în acelaşi
an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al
mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul
Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul
împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt - Petersburg. Aici a
petrecut 23 de ani.
Împovărat de nenumărate sarcini
gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici,
în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv
monumentalul "Patericon".
Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. "Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” - stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.
În articolul "Păstorul creştin şi artistul
creştin" Sfântul Ierarh Ignatie scrie: "Când talentul îşi însuşeşte
caracterul evanghelic, acest proces fiind
la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este
iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască
cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie."
Ale sale "Experienţe ascetice" au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri - în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.
La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie
au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt
timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile
ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către
toate colţurile Rusiei - multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.
Sfântul
Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca
aparţinând patrimoniului Bisericii.
Ca urmare a climei neprielnice,
Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav.
Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în
chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a
acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea
Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate
şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând
să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru
tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857
arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este
chemat de către împărăteasa
Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu
briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum - nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de
la o persoană particulară.
În ianuarie 1858
soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi
într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.
În 1861 se
îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate
pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.
Văzând că
mănăstirea este săracă - în casa de bani erau doar 60 de ruble - el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh
Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în
exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai
mulţi pelerini; pregăteşte pentru
tipar Patericul şi scrie câteva lucrări
noi.
Articolele,
tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare
bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de
un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.
Episcopul Ignatie
a adormit în linişte şi pace, la ceasul
rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.
Cu toate că
majoritatea scrierilor sale este destinată
monahilor, în general însă ele sunt adresate, după
cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV - "tuturor creştinilor
pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa
ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii". El a
găsit de cuviinţă "să înfăţişeze
societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei", adică a mănăstirii veşnice a sufletului.
În veacul de acum
lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte,
literalmente imploră mântuirea.
Toată lumea cunoaşte actuala criză
ecologică, care este urmarea crizei spirituale
a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea
ieromonahul Serafim Rose în 1982: "Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră - aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne - ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană. De
multe secole, forţele întunericului ce pregătesc
venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii
omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume
e bine sa trăim lejer, necugetat, "frumos" şi "fericit". Şi cum ar trebui de fapt să
trăim? Răspunsurile au fost date
demult în scrierile unor astfel de
scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie
să fie citită anume astăzi.
"Sarea ne
pătrunde"-
semnul apropierii
sfârşitului
La
un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al
Episcopului Ignatie (Brianceaninov)
Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă - "sarea ne cuprinde ".1
1 "Şi întinzând bucăţica,
a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi
după îmbucătură a pătruns atunci satana în el" (Ioan
13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica
de pâine în sare.
Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a
creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă
înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în
societatea creştină, distrugând creştinismul, care este
faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost
încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos,
cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor!
Apar "lupii îmbrăcaţi în blană de oaie", recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. "Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!" Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător
şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-
ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim
în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).
Oare
nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm
aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or,
anume în această privinţă - a totalei decăderi moral - duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita
extremă în acest din urmă veac, mai
ales de la prăbuşirea catastrofală a
Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns
departe. E un "progres" întristător, vădind clar apropierea
sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.
Încotro
s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele
oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre
pierzanie veşnică?!
Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie,
care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire
moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei
asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur
prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din
descrierea vieţii sale.
Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în "Experienţe ascetice", "Predici
ascetice", "Scrisori către mireni",
"Prinos monahismului contemporan", "Patericon" şi
alte lucrări, ajunse până la noi. Ele
alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte
nu numai "să filozofeze" (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă
o viaţă duhovnicească, aşa cum a
trăit cu adevărat Episcopul Ignatie.
Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din
proprie experienţă duhovnicească.
Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la
Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.
Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la "Patericonul" său:
"De la tabloul înfăţişat nouă de
antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce
putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să
acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. "În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu
înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne" (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.
Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică - acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite - acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.
Şi ce este acolo?
Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe
Sfântul Tihon Zadonski.
"Teme-te de această făţărnicie", ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: "teme-te de
făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică... Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea
bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor
veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios,
supus în întregime pasiunilor".
Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.
A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor
păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti,
şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva
sufletul - înmulţirea falşilor
învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu
o dată ne prevenea Sfântul
Ierarh Ignatie, ca "să nu confundăm lupul cu păstorul" şi să nu ne
încredem cu uşurinţă în acela
care poate să-ţi ducă sufletul la
pierzanie, călăuzindu-l
pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh
Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi "stareţi"
adevăraţi, cum au fost cei din
vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.
În legătură cu
aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi
aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii "îndrumători"
duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de
orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.
A treia trăsătură
caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot
felul, din cele mai diverse, toate
îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră
şi neprefăcută lui Dumnezeu.
"Vai lumii din
pricina smintelilor! Că smintelile trebuie
să vină" - a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi
suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului.
Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi
într-atât, încât "din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci" (Mt. 24,12), iar
"Fiul Omului, când va veni, va
găsi oare credinţă pe pământ?" (Luca
18,8). "Poporul lui Israel" - Biserica "va cădea de sabie" - zice Domnul Dumnezeu, "mânia
Mea se va aprinde pe faţa Mea"
(Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu
va deveni din cale-afară de anevoioasă.
Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte
în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze
ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în
apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
"O,
vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” - exclamă
Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această
deprimantă privelişte a ispitelor. "O, dezastru
spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare
decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire,
începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci
trecând în veşnicie! O, nenorocirea
nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini
şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i
pierde!"
Cuvinte de aur ale
Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar
în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază
atât de mult "vieţuirea după Dumnezeu" a
oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele
noastre de caracterul dăunător al acestor ispite?
Sub ochii noştri în lume au loc
evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofă
abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state
ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii,
cultul făţiş al satanei.
Însă majoritatea, aidoma
unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar
se supără, când li se arată adevărul: "Ce tot
vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost
dintotdeauna!" ş.a.m.d.
Această orbire spirituală
a majorităţii contemporanilor, ce se numesc
creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem -
printre ei aflându-se nu puţini clerici!), cât şi
celelalte sminteli, înmulţindu-se cu fiece zi, împiedică tot mai mult "vieţuirea după Dumnezeu".
Conform cuvintelor Episcopului
Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei,
care a început deja şi progresează cu repeziciune în
zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a
doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).
"Vieţuirea după
Dumnezeu - spune Episcopul Ignatie -
va deveni foarte
anevoioasă, din pricina Apostaziei generale.
Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi
prezentându-se în aparenţă drept creştini(!!), îi vor prigoni cu atât
mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se,
vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a
Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa
autorităţilor de stat, prin
represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce...”
În vremurile din urmă
adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin
adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi
pentru a nu se lăsa antrenat de către
Apostazie şi apostaţi în slujire
satanei. Cine, văzând ce se petrece
acum în lume, inclusiv slujirea
satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă?
Fără îndoială că ele au
şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută
de ani în urmă despre aceste vremuri:
"În viitor
vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din
mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită
lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!"
Este foarte important să
semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac
parte din gloata agitată şi aservită "lumii deşertăciunii",
cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în
deşertăciune, predându-se slujirii lumii
acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19),
încât şi-au pierdut vederea
duhovnicească.
De aceea tot ce se petrece
acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva
cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască lihnit, cu plăcerile lor
În continuare Episcopul
Ignatie scrie:
"Se împlinesc proorocirile Scripturii despre Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism.
Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi
este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot
ce s-a spus în Scriptură".
Iată de ce adevăratul
creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest
sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care
cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu
vadă Apostazia şi să tacă.
Dreptcredinciosul
creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi că toate acestea
"trebuie să fie" (Marc 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să
închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele
ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă
Apostazia, ca să ştie cum să se comporte
spre a nu fi târât de puhoiul
Apostaziei.
Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune:
"Apostazia
are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o
opreşti cu slabele tale puteri..."
Ce înseamnă
aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia şi să "ne integrăm"
în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să acţionăm:
"Îndepărtează-te,
păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii,
cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui!
De aceea
tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra
Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine,
că n-avem de ce să ne tulburăm.
Cu toate că
nu ne stă în puteri "să oprim Apostazia cu slabele noastre puteri",
datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să
ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care
nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a
unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul:
"Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu".
Nu se cade
a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate - salvarea sufletelor
omeneşti!"
Să ne
adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii
asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: "Apostazia a început de la
un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste.
Facă-se voia Domnului!"
Oare
noi nu
observăm toate acestea? Încă de
curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a
oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la
lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase
şi slujirea făţişă satanei.
Ar fi de
prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în
Hristos, sub toate formele ei, şi cele
ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de
păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum
prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl cunosc prea bine pe Hristos şi
sublima învăţătură propovăduită de El,
şi adesea - renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei
pentru bunăstarea materială.
În
continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, împlinindu-se
sub ochii noştri: "Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa
credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai
săracă şi mai
săracă... Lucrarea credinţei
pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul
hotărâtor... Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri
atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că
trebuie să se împlinească ceea
ce a fost prezis în Scripturi."
"Judecând după
spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem
îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se
clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are
cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost
împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi
mai curând vor accelera căderea ei, decât s-o
oprească."
Aceste cuvinte sunt
parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar
acum noi suntem martorii acestei "cutremurări
straşnice şi rapide." Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum
împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit
împrumutate - adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din
aceleaşi "stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii," adică din sfera pasiunilor umane, care nu jinduiesc la
cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles,
astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai
degrabă o vor accelera.
Unii vor zice:
"Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire
a Bisericii este vorba, când noi avem legământul
hotărât al lui Hristos care spune: "Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care "porţile iadului nu o vor birui." Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune simplu - "Biserica", adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele
ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate
ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi "biruit de porţile iadului", chiar dacă va continua să se numească "biserică".
Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a
evalua corect evenimentele care au loc în
zilele noastre!
"Nu avem de unde
aştepta restabilirea creştinismului" - scrie mai
departe Episcopul Ignatie: "Vasele Sfântului
Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în
mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice,
or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să
se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest
lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, "căci timpul scurt
este", iar trecerea în veşnicie este aproape
pentru fiecare din noi.
Se cuvine să fim mai
împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată
înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de
Sus.
Stareţul Isaia spunea: ”Înţelege
vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura
bisericească îndeobşte. Fii mulţumit
că există posibilitatea mântuirii individuale a celor
care vor să se mântuiască”.”
Sfaturi care parcă ne
sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja,
a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece.
Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după
cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta
singurătatea spirituală.
"Mântuieşte-te
singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator
adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare
şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre.
Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se
întâmplă la tot pasul."
Iată ce vremuri grele
vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi
venit!
"Mântuindu-te,
mântuieşte-ţi sufletul!" - li s-a spus ultimilor
creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază
Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă
sporită faţă de sinele nostru.
Conform Episcopului
Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai
rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei
în lume a potrivnicului lui Hristos - Antihristul. Ea va
pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului,
fiind "încununată" de acest eveniment, după care va începe
perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii
decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai
Bisericii, Episcopul Ignatie ne
istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: "Despre
minuni şi semne."
Antihristul va apărea ca
o urmare firească a sărăcirii în oameni a "înţelepciunii şi cugetării
duhovniceşti", "a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu", care vor confunda lucrarea
diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu,
înainte de venirea Antihristului întreaga
ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe
realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.
Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul
vorbea despre mai "mulţi
antihrişti" (I Ioan 2,18). Iată de
ce putem vorbi despre manifestarea în lume "a duhului antihristic" cu mult înainte de venirea la
putere a Antihristului în persoană.
A vorbi despre aceasta
nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de "a prezice"
timpul venirii Antihristului care, potrivit
învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut
nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.!
Trebuie să vorbim despre
aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul,
care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de
iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.
Iată cum povesteşte
Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire
primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei
Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: "Înainte de
a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa
şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad
printre oameni, "se vor ridica hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi
chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi"
(Mt. 24, 24).
Antihristul însuşi va
face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă
ignoranţa şi mintea profană, le va da "semnul din
Cer" căutat şi cerut de ei. "Venirea aceluia - spune Sfântul Apostol Pavel, se va face "prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se
mântuiască" (II Tesal. 2,9-10).
Neştiinţa şi cugetarea
lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri
câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi
neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea
lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea
satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, - şi Antihristul va
fi primit în grabă, pe negândite
(Sfântul Efrem Sirul).
"Atunci va plânge
tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună
cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor
plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii
cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului" (Sfântul Efrem Şirul).
"Oamenii nu vor pricepe că minunile lui
nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici
o semnificaţie aparte; că acestea
sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune,
sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia
nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.
nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.
Nu-i de mirare că
minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către
apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei
sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.
Faptul că minunile şi
semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi
pe "aleşii lui Dumnezeu" merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune".
Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii
pentru venirea Antihristului, rămânând
orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au
vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti
a "poftei trupeşti", a "poftei ochilor" şi
"trufiei vieţii", adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).
Trebuie să ştim şi să nu
uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului
şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi "aleşii
lui Dumnezeu", adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.
Potrivit cuvintelor
Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei
confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului
asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia,
mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia
lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv
acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.
Viclenia şi făţărnicia
- iată trăsăturile specifice cu precădere epocii
noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte
omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a
Antihristului.
"Închipuirea
omenească - scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie -
este neputincioasă de a-şi reprezenta pe
sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar
pervertită, a crede că răul poate să ajungă la
gradul atins în zilele Antihristului".
"El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca
pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui" (Sfântul
Efrem Sirul). 1
"La început se va
arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător,
frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor
accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor
primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi,
nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei"
(Prea Cuviosul Macarie cel Mare).
"Antihristul va
propune omenirii organizarea bunăstării şi
prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri,
bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul
lor."
Iată tabloul viu a ceea
ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca
persoană concretă nici nu există încă. Dar
"precursorii" lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare
toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în
genul ecumenismului, toate aceste chemări
înflăcărate la unirea reciprocă "în numele iubirii creştineşti",
această înflorire a culturii şi civilizaţiei
pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm
dubios al "binefacerilor filantropice".
De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe
veritabilul binefăcător de slujitorul
ce-şi întinde cursele, a Antihristului
ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul
creştin în zilele noastre de a intra în
relaţii cu "binefăcătorii"
şi de a se folosi de "binefacerile lor!"
Şi aceasta încă nu e
totul! "Antihristul va desfăşura în faţa
oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate,
inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin
grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea
nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot
felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace
oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina
naturii lor decăzute, înstrăinaţi de
călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor
fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem
să ne închipuim cu claritate ce va
fi, când va apărea Antihristul în
persoană.
"Semnele Antihristului Se vor manifesta
cu precădere în văzduh" (Sfântul Efrem
Sirul).
"În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei" (Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că, Antihristul "va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor" (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare
semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va
fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.
Aceste fenomene se
observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma
diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute,
desfăşurându-şi activitatea chiar "în văzduh". "Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor
ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi
cazne."
Aceste lucruri ne sunt
deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi
precursorii şi slugile lui au declanşat în
epoca noastră prigoana
camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor
creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în
Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.
Toate acestea fiind
comise sub cele mai "plauzibile" pretexte:
creştinii au fost declaraţi "duşmani ai poporului", "duşmani ai ordinii publice", acuzaţi ca "răzvrătiţi”,
iar în biserică - "schismatici".
"Spiritele viclene,
răspândite în univers, vor inspira oamenilor o
excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o
atracţie de neînvins faţă de el" (Sfântul Efrem Sirul).
Ceva asemănător s-a
observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului,
ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au
fost doar "repetiţii" a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra
creştinismului şi cruzimea
prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi
cumplite: el este denumit "fiară" (Apoc. 13, 1), în timp ce
arhanghelul căzut este numit "şarpe" (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în
taină, altul - făţiş; însă fiarei, ce
se aseamănă cu toate fiarele (Apoc.
13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, "i-a dat ei balaurul
puterea lui şi stăpânire mare" (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile
asupritorului se vor înmulţi ca să-i
înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului,
persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate
cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini
în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi
minimalizate; dispreţul general,
ura, prigoana, clevetirile,
moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul
deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi
vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus
Hristos."
Dar cum şi de ce oamenii
îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist?
Şi la această întrebare
Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat:
"Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva
în urmă şi L-au răstignit pe cruce."
"Creştinismul ne-a
fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu
există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul
neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele
luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care
închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea
sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu
- Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului."
"Eu am venit în
numele Tatălui Meu - a mărturisit Domnul iudeilor, - şi
voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe
acela îl veţi primi" (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L
resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe
Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor
ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate
că şi-au încheiat călătoria pământească
cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el
însuşi n-a fost lăsată o astfel de
fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot
aşa ei se află în comunicare cu
Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu
şi timp.
"Orice duh - spune
Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu
este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre
care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume", în
spirit (I Ioan, 4,3).
Cei ce sunt conduşi de
duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură
cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în
duh, îl vor proclama dumnezeul lor. "Şi de aceea
Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă
în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut
adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea" (II Tesal. 2,11-12).
În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a
spiritului uman.
Antihristul va veni în
vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată
de Apostazia generală a majorităţii oamenilor de
la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos,
omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul
său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului,
atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona
dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume - în viaţa social -
politică şi bisericească a omenirii - corespunde întru
totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului
Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.
Noi am fost avertizaţi
despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă
vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor
evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe
alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e
în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi "ne vom lăsa duşi de
valurile vieţii", ca şi ceilalţi, ori "vom merge
în pas cu vremea" ce ne atrage cu repeziciune spre
Antihrist.
Câtă recunoştinţă îi
datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe,
Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în
urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se
întâmplă acum
şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!
şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!
"Sarea ne
cuprinde" - Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine "pseudobiserică", gata de a-l primi pe
Antihrist ca "Mesia", în afară de "mica rămăşiţă" a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine "tot mai săracă şi mai săracă". Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre
satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a
oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate
omenirea pentru înscăunarea Antihristului.
Prin urmare, a sosit
timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm -
unde suntem şi cu cine: în această "mică
rămăşiţă" a dreptcredincioşilor, în această "turmă mică a lui Hristos", după cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) - cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său -
Antihristul?
Aceasta ne învaţă
scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale
Sfântului Ierarh Ignatie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu